Patriarhi şi profeţi

Capitolul 6 — Set și Enoh

Capitol bazat pe textele din Geneza 4, 25 până la 6, 2.

Lui Adam i-a fost dat un alt fiu, care să fie moștenitorul făgăduinței divine, moștenitor al dreptului spiritual de întâi născut. Numele Set, dat fiului său, înseamnă “rânduit” sau “în locul”, “căci”, zicea mama, “Dumnezeu mi-a dat o altă sămânță în locul lui Abel, pe care l-a ucis Cain”. (Geneza 4, 25.) Set avea o înfățișare mult mai nobilă decât aceea a lui Cain și Abel și semăna mai mult cu Adam decât cu ceilalți frați ai săi. Avea un caracter valoros, pășind pe urmele lui Abel. Cu toate acestea, el nu moștenise o mai mare bunătate naturală decât avea Cain. Cu privire la crearea lui Adam se spune că “l-a făcut după chipul lui Dumnezeu” (Geneza 1, 27); dar după cădere, omul “a născut un fiu după chipul și asemănarea lui”. (Geneza 5, 3.) În timp ce Adam a fost creat fără păcat, după chipul lui Dumnezeu, Set, ca și Cain, a moștenit natura căzută a părinților săi. Dar el a mai primit și cunoștințe cu privire la Răscumpărătorul, cum și învățătura îndreptățirii. Prin harul divin el L-a servit și L-a onorat pe Dumnezeu; el a lucrat așa cum ar fi făcut și Abel, dacă ar fi trăit, ca să întoarcă mintea celor păcătoși la respectarea și ascultarea de Creatorul lor. PP 80.1

“Lui Set i s-a născut și lui un fiu, și i-a pus numele Enos. Atunci au început oamenii să cheme Numele Domnului”. (Geneza 4, 26.) Cei credincioși s-au închinat lui Dumnezeu și mai înainte, dar, pe măsură ce oamenii se înmulțeau, deosebirea dintre cele două clase a devenit mai vizibilă. Exista o mărturisire deschisă de ascultare de Dumnezeu, din partea unora, după cum, din partea altora, se da pe față dispreț și neascultare. PP 80.2

Primii noștri părinți, mai înainte de căderea lor în păcat, au păstrat Sabatul care a fost instituit în Eden; și după alungarea lor din Paradis, ei au continuat să-l păzească. Ei gustaseră din fructele amare ale neascultării și au învățat — ceea ce mai curând sau mai târziu vor învăța toți aceia care calcă în picioare poruncile lui Dumnezeu — că preceptele divine sunt sfinte și de neschimbat și că pedeapsa pentru călcarea lor va fi cu siguranță aplicată. Sabatul a fost onorat de către toți copiii lui Adam care au rămas credincioși lui Dumnezeu. Dar Cain și urmașii săi n-au respectat ziua în care Se odihnise Dumnezeu. Ei și-au ales timpul lor în care să lucreze și în care să se odihnească, fără să țină seama de porunca expresă a lui Dumnezeu. PP 80.3

După ce blestemul lui Dumnezeu a fost rostit asupra lui, Cain s-a retras din căminul tatălui său. La început, el și-a ales ca ocupație lucrarea pământului, iar acum a întemeiat un oraș, numindu-l după numele celui mai vârstnic fiu al său. El părăsi prezența lui Dumnezeu, lepădă făgăduința restaurării Edenului, spre a-și căuta stăpânirea și plăcerea pe pământul ce se afla sub blestemul păcatului, așezându-se astfel în fruntea acelei mari clase de oameni care se închinau dumnezeului acestei lumi. Urmașii săi s-au distins în ceea ce aparține progresului material și pământesc. Dar ei nu țineau seama de Dumnezeu și erau în opoziție cu planurile Sale pentru om. La crima uciderii, al cărei drum îl deschisese Cain, Lameh, al cincilea descendent, a adăugat poligamia și, fiind un batjocoritor trufaș, el L-a recunoscut pe Dumnezeu, dar numai pentru ca din răzbunarea lui Cain să obțină asigurarea propriei sale siguranțe. Abel dusese o viață de păstor, locuind în corturi sau colibe, iar descendenții lui Set au urmat același drum, socotindu-se “străini și călători pe pământ”, căutând “o patrie mai bună, adică o patrie cerească”. (Evrei 11, 13.16.) PP 81.1

Pentru un timp, cele două clase au rămas separate. Neamul lui Cain, răspândindu-se din locul primei sale așezări, s-a întins peste câmpiile și văile unde locuiseră fiii lui Set, dar aceștia, pentru a scăpa de influența lor molipsitoare, s-au retras spre munți și acolo și-au făcut sălașurile. Cât timp a ținut această despărțire, ei au păstrat închinarea la Dumnezeu în toată curăția ei. Dar cu trecerea timpului ei s-au încumetat, puțin câte puțin, să se amestece cu locuitorii văilor. Această asociere a avut drept urmare rezultatele cele mai rele. “Fiii lui Dumnezeu au văzut că fetele oamenilor erau frumoase”. (Geneza 6, 2.) Fiii lui Set, atrași de frumusețea fiicelor urmașilor lui Cain, s-au făcut urâți Domnului, căsătorindu-se cu ele. Mulți dintre închinătorii lui Dumnezeu au fost târâți în păcat de către ispitele ce erau acum mereu înaintea lor și și-au pierdut caracterul lor deosebit, sfânt. Amestecându-se cu cei depravați, ei au ajuns asemenea lor în spirit și fapte; restricțiile poruncii a șaptea au fost nesocotite și ei “și-au luat neveste pe acelea pe care și le-au ales”. (Geneza 6, 2.) Copiii lui Set au urmat “calea lui Cain” (Iuda 11); ei și-au fixat gândul la belșugul și petrecerile lumești și au neglijat poruncile lui Dumnezeu. Oamenii “n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoștința lor”; “ei s-au dedat la gânduri deșarte și inima lor fără pricepere s-a întunecat”. (Romani 1, 21.) De aceea, “Dumnezeu i-a lăsat în voia minții lor blestemate”. (Versetul 28.) Păcatul s-a întins pe fața pământului asemenea unei lepre ucigătoare. PP 81.2

Timp de aproape o mie de ani Adam a trăit printre oameni, ca martor al urmărilor păcatului. Cu credincioșie, el a căutat să oprească valul păcatului. Lui i se poruncise să-i învețe pe urmașii săi calea Domnului; el a păstrat cu grijă tot ceea ce îi descoperise Dumnezeu și le-a repetat generațiilor următoare. Copiilor săi și copiilor copiilor săi, până la a noua generație, el le-a descris starea de sfințenie și fericire în care se afla omul în Paradis și le-a repetat istoria căderii sale, povestindu-le despre suferințele prin care Dumnezeu l-a învățat necesitatea unei stricte aderări la Legea Sa, explicându-le planurile milostive făcute pentru mântuirea lor. Cu toate acestea, numai puțini au fost cei care au luat seama la cuvintele lui. Adesea, el era întâmpinat cu reproșuri aspre pentru păcatul care adusese durere asupra urmașilor săi. PP 82.1

Viața lui Adam a fost o viață plină de durere, de umilință și mustrare de sine. Când a părăsit Edenul, gândul că trebuie să moară l-a zguduit cu groază. Pentru prima dată el a făcut cunoștință cu realitatea morții în familia omenească, atunci când Cain, fiul său întâi născut, a devenit ucigașul fratelui său. Plin de cele mai grozave remușcări pentru propriul său păcat și de două ori îndurerat de moartea lui Abel și lepădarea lui Cain, Adam a fost copleșit de durere. El a ajuns să fie martor al stricăciunii ce se întindea tot mai mult și care, în cele din urmă, a fost cauza distrugerii lumii prin potop; și, deși sentința morții pronunțată asupra sa de către Făcătorul său i s-a părut teribilă la început, totuși, după ce timp de aproape o mie de ani a văzut rezultatele păcatului, și-a dat seama că a fost o dovadă de milă din partea lui Dumnezeu că a pus capăt unei vieți de suferință și întristare. PP 82.2

Cu toată nelegiuirea lumii antediluviene, epoca aceea n-a fost, așa cum s-a presupus adesea, o eră a ignoranței și sălbăticiei. Oamenilor li s-a dat ocazia să atingă o înaltă treaptă de realizări morale și intelectuale. Ei aveau o mare putere fizică și intelectuală și posibilitatea lor de a obține atât cunoștințe religioase, cât și științifice era de neîntrecut. Este greșit a crede că, datorită faptului că ei trăiau până la o vârstă înaintată, mintea lor ajungea târziu la maturitate; puterile lor mintale se dezvoltau de timpuriu, iar cei care se temeau de Dumnezeu și trăiau în armonie cu voința Sa continuau să crească în cunoștință și înțelepciune în decursul întregii lor vieți. Dacă iluștrii savanți ai timpurilor noastre ar fi puși alături cu bărbații de aceeași vârstă care au trăit înainte de potop, ei s-ar dovedi cu mult inferiori atât din punct de vedere intelectual, cât și fizic. Pe măsură ce, o dată cu trecerea timpului, vârsta oamenilor a scăzut, așa cum a scăzut și puterea lor fizică, tot astfel au slăbit și capacitățile lor intelectuale. Sunt în prezent bărbați care se dedică studiului și cercetărilor pe perioade lungi de timp, între douăzeci și cincizeci de ani, și lumea este plină de admirație pentru realizările lor. Dar cât de limitate sunt aceste realizări ale lor, în comparație cu acelea ale bărbaților ale căror puteri fizice și intelectuale s-au dezvoltat în decurs de secole! PP 82.3

Este adevărat faptul că oamenii din timpurile moderne au beneficiat de realizările înaintașilor lor. Oamenii cu capacități intelectuale foarte pătrunzătoare, care au gândit, au studiat și au scris, au lăsat operele lor celor ce au venit după ei. Dar chiar și în cazul acesta și dacă ne limităm numai la cunoștințele omenești, cu cât mai mari au fost avantajele pe care le-au avut oamenii din vechime! Ei au avut printre ei — timp de sute de ani — pe acela care a fost modelat după chipul lui Dumnezeu și în dreptul căruia chiar Creatorul personal s-a pronunțat că este “bun” — omul pe care Dumnezeu l-a instruit în toată înțelepciunea lumii materiale. Adam a învățat de la Dumnezeu istoria creațiunii; el personal a fost martorul evenimentelor petrecute pe parcursul a nouă secole; și el a transmis mai departe — urmașilor săi — cunoștința sa. Oamenii dinainte de potop nu aveau cărți, nu aveau reținute în scris rapoartele celor întâmplate; dar, cu marea lor vigoare fizică și intelectuală, ei aveau o memorie puternică și au fost în stare să priceapă și să rețină cele ce le-au fost transmise și, la rândul lor, să le transmită nemodificate urmașilor lor. Și timp de sute de ani, șapte generații de oameni au ajuns să trăiască concomitent, având astfel ocazia să se sfătuiască laolaltă și să se folosească fiecare de cunoștințele și experiența celorlalți. PP 83.1

Ocaziile de care s-au bucurat oamenii acelor timpuri, de a obține cunoașterea de Dumnezeu prin lucrările Sale, n-au mai fost niciodată egalate de atunci. Și, departe de a fi un timp de întunecime religioasă, timpul acela a fost un timp de mare lumină. Lumea întreagă a avut ocazia să primească învățături și cunoștință de la Adam, iar cei care s-au temut de Dumnezeu au avut de asemenea pe Hristos și pe îngerii Săi ca profesori. Și grădina lui Dumnezeu a fost pentru ei un martor mut al adevărului, care timp de multe veacuri a rămas în mijlocul oamenilor. La poarta Paradisului păzită de un heruvim, se descoperea slava lui Dumnezeu și aici veneau primii închinători. Aici și-au ridicat și primele altare și aici au fost aduse primele jertfe. Aici și-au adus Cain și Abel jertfele lor și aici a binevoit Dumnezeu să comunice cu ei. PP 83.2

Scepticii acelor timpuri nu puteau nega existența Edenului deoarece el era acolo, înaintea ochilor lor, intrarea în grădină fiind închisă de către îngerii păzitori. Lucrarea și ordinea creațiunii, grădina Edenului, istoria celor doi pomi ai ei, atât de strâns legați de destinul omului, erau fapte ce nu puteau fi negate. Iar existența și suprema autoritate a lui Dumnezeu, obligativitatea Legii Sale erau adevăruri pe care oamenii nu se grăbeau să le pună sub semnul întrebării, atâta vreme cât Adam era printre ei. PP 84.1

Cu toată dezvoltarea nelegiuirii, a existat totuși un șir de bărbați sfinți care, înălțați și înnobilați prin comuniunea lor cu Dumnezeu, au trăit ca în compania cerului. Ei au fost oameni de o impresionantă putere intelectuală și ai unor minunate realizări. Ei au avut o misiune mare și sfântă — aceea de a dezvolta un caracter neprihănit, de a-i învăța pe ceilalți lecția sfințeniei, și aceasta nu numai pe cei din timpul lor, dar și din generațiile ce aveau să vină după ei. Dintre aceștia, numai puțini dintre cei mai proeminenți sunt menționați în Sfintele Scripturi; dar, în decursul tuturor veacurilor, Dumnezeu a avut martori credincioși și închinători cu inima curată. PP 84.2

Despre Enoh este scris că a trăit șaizeci și cinci de ani și a avut un fiu. După aceea el a umblat cu Dumnezeu încă trei sute de ani. În timpul acestor primi ani, Enoh Îl iubise pe Dumnezeu și avusese temere de El, păzind poruncile Lui. El a fost unul din șirul de bărbați sfinți, păstrători ai adevăratei credințe, strămoși ai seminței promise. De pe buzele lui Adam el a învățat istoria cea întunecată a căderii și bucuria harului lui Dumnezeu, așa cum era văzută în făgăduința făcută, și el s-a încrezut în Răscumpărătorul ce avea să vină. Dar, după nașterea primului său fiu, Enoh a ajuns la o experiență mai înaltă; el a fost atras într-o mai strânsă legătură cu Dumnezeu. El și-a dat seama mult mai bine de obligațiile și răspunderea sa ca fiu al lui Dumnezeu. Iar când a văzut iubirea copilului pentru tatăl său, încrederea sa simplă în grija și ocrotirea sa, când a simțit profunda afecțiune a inimii sale pentru fiul său întâi născut, el a învățat atunci lecția prețioasă a iubirii minunate a lui Dumnezeu față de oameni, manifestată în dăruirea Fiului Său, cum și încrederea pe care copiii lui Dumnezeu pot s-o aibă în cerescul lor Tată. Dragostea infinită și insondabilă a lui Dumnezeu prin Hristos a devenit zi și noapte subiectul meditației sale; și, cu toată căldura sufletului său, el a căutat să descopere această dragoste acelora în mijlocul cărora el trăia. PP 84.3

Umblarea lui Enoh cu Dumnezeu n-a fost în transă sau în viziune, ci în toate îndatoririle zilnice ale vieții sale. El n-a devenit un pustnic, izolându-se complet de lume, căci el avea o lucrare de făcut pentru Dumnezeu în această lume. În familie și în legăturile sale cu oamenii, ca soț și tată, ca prieten și ca cetățean, el a fost slujitorul dârz și de neclintit al lui Dumnezeu. PP 85.1

Inima sa era în armonie cu voința lui Dumnezeu; căci “merg oare doi oameni împreună, fără să fie învoiți?” (Amos 3, 3.) Și această umblare sfântă cu Dumnezeu a fost o umblare continuă timp de trei sute de ani. Puțini ar fi creștinii aceia care n-ar fi mai zeloși și mai devotați dacă ar ști că mai au numai puțin timp de trăit sau că venirea lui Hristos este gata să aibă loc. Dar credința lui Enoh devenea mai puternică și dragostea sa mai vie, pe măsură ce veacurile se scurgeau. PP 85.2

Enoh a fost un om al unei minți puternice și foarte cultivate, cum și al unor vaste cunoștințe; el a fost onorat cu descoperiri speciale din partea lui Dumnezeu; și totuși, aflându-se într-o continuă comuniune cu cerul, având totdeauna înaintea sa simțământul măreției și desăvârșirii divine, el a fost unul dintre cei mai umili oameni. Cu cât era mai strânsă legătura lui cu Dumnezeu, cu atât mai profund era simțământul slăbiciunii și nedesăvârșirii sale. Chinuit de creșterea stricăciunii celor nelegiuiți și temându-se ca nu cumva necredința lor să slăbească respectul lui față de Dumnezeu, Enoh a evitat continua legătură cu ei și a petrecut mai mult timp în singurătate, consacrându-se meditației și rugăciunii. Astfel, el zăbovea înaintea lui Dumnezeu, căutând o mai clară cunoaștere a voii Sale, pentru ca s-o poată împlini. Pentru el, rugăciunea era respirația sufletului; el trăia chiar în atmosfera cerului. PP 85.3

Prin îngerii Săi cei sfinți, Dumnezeu i-a descoperit lui Enoh planul Său de a nimici lumea printr-un potop și El i-a descoperit mai pe deplin Planul de Mântuire. Prin spiritul profeției, El l-a transportat prin toate generațiile ce aveau să trăiască după potop și i-a arătat marile evenimente legate de a doua venire a lui Hristos și sfârșitul lumii. PP 85.4

Enoh fusese tulburat cu privire la cei morți. I se păruse că cei neprihăniți și cei nelegiuiți vor merge împreună în țărână și că acesta avea să fie sfârșitul lor. El nu putea să vadă viața de dincolo de mormânt. Într-o viziune profetică, el a fost învățat în legătură cu moartea lui Hristos și i-a fost arătată revenirea Lui în slavă, însoțit de toți sfinții îngeri, ca să elibereze pe poporul Său din mormânt. El a văzut, de asemenea, starea decăzută a lumii, când Hristos va apărea pentru a doua oară, și anume că va fi o generație încăpățânată, trufașă, lăudăroasă, fără temere de Dumnezeu și preocupată numai de ea, care va nega existența singurului Dumnezeu și a lui Isus Hristos, care va călca în picioare Legea și va nesocoti lucrarea ispășirii. El i-a văzut pe cei neprihăniți încoronați cu slavă și cu cinste și pe cei nelegiuiți îndepărtați din prezența lui Dumnezeu și nimiciți prin foc. PP 85.5

Enoh a devenit un predicator al neprihănirii, făcând cunoscut oamenilor ceea ce-i descoperise Dumnezeu. Aceia care s-au temut de Dumnezeu l-au căutat pe acest om sfânt, pentru a se împărtăși de sfaturile și rugăciunile sale. El a lucrat de asemenea în mod public, ducând solia lui Dumnezeu tuturor acelora care doreau să audă cuvintele sale de avertizare. Lucrarea lui nu se limita la urmașii lui Set. În locul în care Cain a căutat să fugă de prezența divină, profetul lui Dumnezeu a făcut cunoscute scenele cele minunate ce i-au fost trecute pe dinainte în viziune. “Iată”, a declarat el, “că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinți ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor, și să încredințeze pe toți cei nelegiuiți, de toate faptele lor nelegiuite”. (Iuda 14, 15.) PP 86.1

El a fost un neînfricat mustrător al păcatului. În timp ce vorbea despre iubirea lui Dumnezeu în Hristos față de oamenii din timpul său și insista pe lângă ei să-și părăsească căile lor rele, în același timp, mustra nelegiuirea mereu crescândă și îi avertiza pe oamenii generației sale despre judecata ce cu siguranță avea să vină asupra călcătorilor Legii. Duhul lui Hristos era acela care vorbea prin Enoh; căci Duhul Lui nu se manifestă numai prin cuvinte de iubire, compasiune și chemare la pocăință; oamenii cei sfinți ai lui Dumnezeu nu rostesc numai lucruri liniștitoare. Ci Dumnezeu pune în inima și pe buzele solilor Săi adevăruri pe care aceștia trebuie să le rostească și care sunt pătrunzătoare și tăioase ca o sabie cu două tăișuri. PP 86.2

Puterea lui Dumnezeu, care a fost la lucru împreună cu slujitorul Său, a fost simțită și de aceia care au auzit. Unii și-au plecat urechea, ascultând și trăind avertizarea, părăsindu-și păcatele; dar marea mulțime și-a bătut joc de această solemnă solie și a mers mai departe, cu mai multă îndrăzneală în căile sale rele. Slujitorii lui Dumnezeu trebuie să ducă lumii din zilele din urmă o solie asemănătoare și ei vor fi primiți tot la fel, cu necredință și batjocură. Oamenii dinainte de potop au respins cuvintele de avertizare ale celui ce umbla cu Dumnezeu. Tot așa va proceda și ultima generație care va lua cu ușurință avertizările solilor lui Dumnezeu. PP 86.3

În mijlocul unei vieți de muncă activă, Ehoh a menținut cu stăruință comuniunea sa cu Dumnezeu. Cu cât era mai mare și mai presantă lucrarea, cu atât mai continue și mai fierbinți erau rugăciunile. La anumite intervale de timp, el continua să se retragă din societate. După ce rămânea un timp între oameni, în mijlocul societății, lucrând în favoarea lor prin sfat și exemplu, el se retrăgea, pentru a petrece un timp în singurătate, flămânzind și însetând după cunoștința divină pe care numai singur Dumnezeu o poate da. Având o astfel de comuniune cu Dumnezeu, Enoh a ajuns să reflecte din ce în ce mai mult chipul divin. Fața sa strălucea de o lumină sfântă, chiar de lumina ce strălucea pe fața lui Isus. Venind în mijlocul oamenilor de la aceste comuniuni sfinte, chiar cei nelegiuiți priveau cu teamă manifestarea cerului pe chipul său. PP 86.4

Nelegiuirea oamenilor ajunsese așa de mare, încât nimicirea a fost rostită împotriva lor. Pe măsură ce anii treceau unul după altul, mai mare și tot mai adânc creștea curentul vinovăției umane și întunecați și tot mai negri se strângeau norii judecății divine. Cu toate acestea, Enoh, martorul credinței, își urma drumul și lucrarea sa, avertizând, pledând pentru Dumnezeu înaintea oamenilor, chemându-i, străduindu-se să dea înapoi curentul vinovăției și să oprească fulgerele răzbunării. Deși avertizările sale au fost nesocotite de către cei păcătoși și iubitori de plăceri, el a avut mărturia faptului că Dumnezeu i-a aprobat lucrarea și astfel a continuat să se lupte cu credincioșie împotriva răului ce lua proporții, până când Dumnezeu l-a luat dintr-o lume a păcatului, în bucuria cea curată a cerului. PP 87.1

Oamenii acelei generații și-au bătut joc de el, batjocorind pe acela care n-a căutat să strângă aur sau argint sau să-și agonisească aici averi. Inima lui Enoh însă era la comorile cerești. El a privit la orașul de sus, din cer. El L-a văzut pe Împărat în slava Sa, în mijlocul Sionului. Inima, mintea și conversația sa se aflau în ceruri. Cu cât nelegiuirea se întindea mai mult, cu atât mai fierbinte era dorința sa după căminul lui Dumnezeu; în timp ce se afla încă pe pământ, prin credință, el locuia în împărăția luminii. PP 87.2

“Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu”. (Matei 5, 8.) Timp de trei sute de ani, Enoh a căutat curăția sufletului pentru ca să poată fi în armonie cu Cerul. Timp de trei veacuri el a umblat cu Dumnezeu. Zi de zi el a tânjit după o mai strânsă legătură cu El; mai aproape și tot mai strânsă a devenit comuniunea cu El, până când Dumnezeu l-a luat la Sine. El a stat pe pragul lumii veșnice și între el și țara celor fericiți nu mai era decât un singur pas; acum porțile s-au deschis și umblarea lui cu Dumnezeu, atât de mult practicată pe pământ, a continuat și el a trecut prin porți în cetatea cea sfântă — primul dintre oameni care a intrat aici. PP 87.3

Lipsa lui a fost simțită pe pământ. Vocea ce fusese auzită zi de zi, avertizând și învățând, lipsea. Au fost unii, atât dintre cei neprihăniți, cât și dintre cei nelegiuiți, care au fost martori ai luării sale la cer, dar, sperând că fusese dus la unul din locurile în care el se retrăgea, cei care l-au iubit l-au căutat cu sârguință, așa după cum mai târziu fiii profeților l-au căutat pe Ilie; dar fără nici un rezultat. Ei au raportat că nu l-au găsit, pentru că Dumnezeu îl luase la El. PP 88.1

Prin luarea lui Enoh la cer, Dumnezeu dorea să-i învețe pe oameni o lecție importantă. Era primejdia ca oamenii să cadă pradă descurajării, datorită rezultatelor dezastruoase ale păcatului lui Adam. Mulți erau gata să spună: “Ce câștigăm dacă ne temem de Dumnezeu și păzim poruncile Lui, atâta vreme cât un blestem greu zace asupra neamului omenesc și moartea este partea noastră a tuturor?” Dar instrucțiunile pe care Dumnezeu le-a dat lui Adam, care au fost repetate lui Set și exemplificate de către Enoh, au măturat amărăciunea și întunericul și au dat speranță omului, astfel încât, dacă prin Adam a venit moartea, tot astfel prin Răscumpărătorul făgăduit avea să vină viața și nemurirea. Satana prezenta cu insistență oamenilor credința că nu există nici o răsplată pentru cei neprihăniți și nici o pedeapsă pentru cei nelegiuiți și, de asemenea, că este imposibil pentru oameni să păzească rânduielile divine. Dar în cazul lui Enoh, Dumnezeu declară că “El este, și că răsplătește pe cei ce-L caută”. (Evrei 11, 6.) Arată ce va face El pentru aceia care păzesc poruncile Lui. Oamenii au fost învățați că este posibil să păzească Legea lui Dumnezeu și că, în timp ce trăiesc în mijlocul celor păcătoși și corupți, prin harul lui Dumnezeu ei pot să reziste ispitei și să devină curați și sfinți. În exemplul său ei au văzut binecuvântarea unei astfel de vieți; iar luarea sa la cer a fost o dovadă a adevărului prorociei sale cu privire la cele ce aveau să aibă loc mai târziu, cu răsplata bucuriei, a slavei și a vieții veșnice dată celui ascultător și a condamnării, a durerii și morții celui nelegiuit. PP 88.2

“Prin credință a fost mutat Enoh de pe pământ, ca să nu vadă moartea căci înainte de mutarea lui, primise mărturia că este plăcut lui Dumnezeu”. (Evrei 11, 5.) În mijlocul unei lumi care prin nelegiuirea ei a fost condamnată la nimicire, Enoh a trăit o viață de o așa strânsă comuniune cu Dumnezeu, încât n-a fost îngăduit ca el să cadă sub puterea morții. Caracterul sfânt al acestui profet reprezintă starea de sfințenie ce trebuie să fie atinsă de cei care vor fi “răscumpărați de pe pământ” (Apocalipsa 14, 3) la revenirea lui Isus Hristos. Atunci, așa cum a fost și în lumea dinainte de potop, nelegiuirea va crește. Dând frâu liber pornirilor inimilor lor stricate, cum și învățăturilor unei filozofii înșelătoare, oamenii se vor răscula împotriva autorității cerului. Dar, asemenea lui Enoh, poporul lui Dumnezeu va căuta curățirea inimii și conformarea față de voia Sa, până când ei vor reflecta chipul lui Hristos. Asemenea lui Hristos, ei vor avertiza lumea despre revenirea lui Hristos și despre judecata ce va veni asupra celor nelegiuiți și, prin purtarea, vorbirea și exemplul lor sfânt, ei vor condamna păcatele celor nelegiuiți. După cum Enoh a fost luat la cer mai înainte de nimicirea pământului prin apă, tot astfel cei neprihăniți ce vor fi în viață vor fi luați la cer de pe pământ, mai înainte de distrugerea lui prin foc. Apostolul spune: “Nu vom adormi toți, dar toți vom fi schimbați, într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la cea din urmă trâmbiță”. “Căci Însuși Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel și cu trâmbița lui Dumnezeu Se va coborî din cer Trâmbița va suna, morții vor învia nesupuși putrezirii, și noi vom fi schimbați. Întâi vor învia cei morți în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiți toți împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; și astfel vom fi totdeauna cu Domnul”. (1 Corinteni 15, 51-52; 1 Tesaloniceni 4, 16-18.) PP 88.3