Patriarhi şi profeţi

Capitolul 52 — Sărbătorile anuale

Capitol bazat pe textele din Leviticul 23.

De trei ori pe an întregul Israel se aduna pentru închinare la sanctuar. (Vezi Exod 23, 14-16.) Pentru o vreme, locul acestor întâlniri fusese la Silo; iar apoi, locul acestor servicii divine naționale a fost Ierusalimul și aici se adunau semințiile la sărbătorile anuale. PP 537.1

Poporul era înconjurat de triburi sălbatice și războinice, dornice să pună stăpânire pe pământurile lor; și, cu toate acestea, se poruncise ca toți bărbații capabili de luptă, cum și tot poporul care putea să facă drumul acesta, să-și părăsească de trei ori pe an căminul și să meargă la locul de întâlnire, către centrul țării. Ce putea să-i împiedice pe vrăjmașii lor de a se arunca asupra caselor lor și a le pustii cu foc și sabie? Ce putea să împiedice o invazie asupra țării, care l-ar fi dus pe Israel în robie la cine știe care dintre vrăjmașii lui? Dumnezeu făgăduise că va fi scutul poporului Său. “Îngerul Domnului tăbărăște în jurul celor ce se tem de El și-i scapă din primejdie”. (Psalmii 34, 7.) În timp ce izraeliții mergeau să se roage, puterea dumnezeiască îi ținea în frâu pe vrăjmașii lor. Făgăduința lui Dumnezeu suna astfel: “Voi izgoni neamurile dinaintea ta și-ți voi întinde hotarele; și nimeni nu-ți va pofti țara în timpul când te vei sui, de trei ori pe an, ca să te înfățișezi înaintea Domnului, Dumnezeului tău”. (Exod 34, 24.) PP 537.2

Prima dintre aceste sărbători, Paștele, sărbătoarea azimilor, avea loc în luna Abib, întâia lună a anului iudaic, care corespunde cu sfârșitul lui martie și începutul lui aprilie. Frigul iernii trecuse, ploaia târzie se terminase și întreaga natură se bucura de frumusețea și voioșia primăverii. Iarba înverzea pe coline și prin vâlcele, iar câmpiile erau împodobite de flori. PP 537.3

Luna care se apropia de plinătatea ei făcea ca serile să fie minunate. Era timpul pe care cântărețul sfânt îl descrie atât de frumos: PP 537.4

“Căci iată că a trecut iarna;
A încetat ploaia și s-a dus.
Se arată florile pe câmp,
A venit vremea cântării,
Și se aude glasul turturicii în câmpiile noastre.
Se pârguiesc roadele în smochin
Și viile înflorite își răspândesc mirosul”. (Cântarea Cântărilor 2,11-13;.) PP 538.1

Pe toate drumurile țării erau cete de călători ce mergeau la Ierusalim. Păstorii de la turmele lor și ciobanii din munții lor, pescarii de pe marea Galileii, țăranii de la ogoarele lor și fiii profeților de la școlile lor, toți își îndreptau pașii spre locul unde se descoperea prezența lui Dumnezeu. În fiecare zi făceau drumuri scurte, mulți mergând pe jos. Caravanele sporeau fără încetare la număr și adesea, înainte de a sosi în cetatea sfântă, ajungeau să aibă un foarte mare număr de oameni. PP 538.2

Voioșia naturii trezea în inima lui Israel bucurie și recunoștință față de Dătătorul tuturor darurilor bune. Se cântau marii psalmi ebraici care proslăveau onoarea și maiestatea lui Iehova. La un semnal din trâmbiță, corul puternic al sutelor de glasuri, acompaniat de chimval, intona imnul de mulțumire: PP 538.3

“Mă bucur când mi se zice:
‘Haidem la Casa Domnului!’
Picioarele mi se opresc
În porțile tale, Ierusalime!...
Acolo se suie semințiile, semințiile Domnului....
Ca să laude Numele Domnului,...
Rugați-vă pentru pacea Ierusalimului!
Cei ce te iubesc, să se bucure de odihnă”. (Psalmii 122, 1-6.) PP 538.4

Când priveau înălțimile din jur, pe care păgânii fuseseră obișnuiți să aprindă focul altarelor lor, copiii lui Israel cântau: PP 539.1

“Îmi ridic ochii spre munți....
De unde-mi va veni ajutorul?
Ajutorul îmi vine de la Domnul
Care a făcut cerurile și pământul.” (Psalmii 121, 1.2.) PP 539.2

“Cei ce se încred în Domnul sunt ca muntele Sionului,
Care nu se clatină, ci stă întărit pe vecie.
Cum este înconjurat Ierusalimul de munți,
Așa înconjoară Domnul pe poporul Său,
De acum și până în veac.” (Psalmii 125, 1.2.) PP 539.3

Când ajungeau pe culmea dealurilor așezate în fața cetății sfinte, priveau cu respect la cetele de închinători care urcau drumul la templu. Vedeau fumul de tămâie care se înălța spre cer, iar când se auzea sunetul trâmbiței leviților care vesteau începerea serviciului divin, erau cuprinși de însuflețirea clipelor acelora și cântau: PP 539.4

“Mare este Domnul și lăudat de toți,
În cetatea Dumnezeului nostru,
Pe muntele Lui cel sfânt.
Frumoasă înălțime, bucuria întregului pământ,
Este muntele Sionului;
În partea de miazănoapte
Este cetatea Marelui Împărat”.
“Pacea să fie între zidurile tale,
Și liniștea în casele tale domnești”.
“Deschideți-mi porțile neprihănirii
Ca să intru și să laud pe Domnul”.
“Îmi voi împlini toate juruințele făcute Domnului
În fața întregului Său popor.
În curțile Casei Domnului,
În mijlocul tău, Ierusalime!
Lăudați pe Domnul!” (Psalmii 48, 1.2; 122, 7; 118, 19; 116, 18.19.) PP 539.5

Toate casele Ierusalimului se deschideau, oferind peregrinilor adăpost, fără plată; dar toate acestea nu erau încăpătoare pentru adunarea cea mare și se întindeau corturi prin toate locurile libere din cetate și pe dealurile învecinate. PP 539.6

În a paisprezecea zi a lunii, seara, se sărbătorea Paștele, care, prin ceremoniile lui solemne și impresionante, comemora eliberarea din robia egipteană și arăta în viitor, către Jertfa care-i putea scăpa din robia păcatului. Când Mântuitorul și-a dat viața pe Golgota, însemnătatea Paștelui a încetat; și, pentru amintirea acestei întâmplări, a fost rânduită Sfânta Cină, pe care Paștele o preînchipuise. PP 539.7

După Paște urma Sărbătoarea azimilor, care ținea șapte zile. Prima zi și a șaptea zi erau zile de adunări sfinte, când nu trebuia să se facă nici o lucrare de serv. În a doua zi a sărbătorii I se aduceau lui Dumnezeu primele roade ale recoltei anului. Orzul era cea dintâi cereală din Palestina, ce dădea în copt pe la începutul sărbătorii. Un snop din cerealele acestea era legănat de preot în fața altarului lui Dumnezeu, ca semn al recunoașterii că totul este al Lui. Numai după ceremonia aceasta era îngăduită strângerea recoltei. PP 539.8

La cincizeci de zile după aducerea celor dintâi roade venea Ziua Cincizecimii, care mai era numită și Sărbătoarea secerișului sau Sărbătoarea săptămânilor. Ca expresie a recunoștinței pentru cerealele pregătite ca hrană, se aduceau înaintea lui Dumnezeu două pâini dospite și coapte. Cincizecimea dura numai o zi, care era consacrată serviciului divin. PP 540.1

În luna a șaptea venea Sărbătoarea corturilor, sau a roadelor. Sărbătoarea aceasta recunoștea belșugul lui Dumnezeu în produsele livezilor de pomi roditori, ale viilor și ale livezilor de măslini. Era cea mai mare adunare de sărbătoare a anului. Pământul își dăduse belșugul, recolta era adunată în hambare, fructele, untdelemnul și vinul erau puse în magazii, cele dintâi roade fuseseră consacrate, iar acum poporul venea cu partea lui de dovezi de recunoștință față de Dumnezeu, care îi binecuvântase atât de îmbelșugat. PP 540.2

Sărbătoarea aceasta trebuia să fie un îndemn la bucurie. Avea loc curând după Ziua cea mare a ispășirii, în care se primise asigurarea că nelegiuirile lor nu vor mai fi amintite. Fiind împăcați cu Dumnezeu, veneau acum înaintea Lui pentru a-I recunoaște bunătatea și pentru a-L lăuda pentru îndurările Lui. Lucrările secerișului fiind terminate și preocupările pentru noul an neîncepând încă, poporul era liber de griji și se putea bucura în voie de timpul acela plăcut și sfânt. Cu toate că numai taților și fiilor le era dată porunca de a se înfățișa la sărbătoare, pe cât era posibil ei erau totuși însoțiți de toată familia, iar de ospitalitate aveau parte și slugile, leviții, străinii și săracii, cărora li se zicea un “bun venit”. PP 540.3

Ca și Paștele, Sărbătoarea corturilor era o sărbătoare de aducere aminte. În amintirea vieții sale de pribegie în pustie, poporul trebuia să-și părăsească locuințele și să locuiască în corturi făcute din ramuri verzi, “din pomii cei frumoși, ramuri de finici, ramuri de copaci stufoși și de sălcii de râu”. (Leviticul 23, 40.42.43.) PP 540.4

În prima zi avea loc o adunare sfântă, iar celor șapte zile li se adăuga o a opta zi, care era ținută în același chip. PP 540.5

Cu prilejul acestor adunări anuale, inima tuturor, tineri și bătrâni, era îndemnată să-I slujească lui Dumnezeu, în timp ce întâlnirea întregului popor, venit din toate părțile țării, întărea legătura care-i apropia de Dumnezeu și unii de alții. Ar fi bine ca poporul lui Dumnezeu din zilele noastre să aibă o sărbătoare a corturilor — o fericită amintire a binecuvântărilor lui Dumnezeu față de ei. După cum copiii lui Israel sărbătoreau eliberarea lucrată de Dumnezeu pentru părinții lor și se gândeau la minunata ocrotire în timpul călătoriilor lor după ieșirea din Egipt, tot astfel și noi să fim recunoscători și să ne reamintim de diversele căi pe care el le-a deschis pentru a ne scoate din lume și din întunericul rătăcirii, la lumina prețioasă a harului și adevărului Său. PP 540.6

Pentru aceia care locuiau departe de cortul întâlnirii, participarea la sărbătorile anuale trebuie că le lua mai mult de o lună. Acest exemplu de devotament față de Dumnezeu trebuie să impună însemnătatea serviciului divin și nevoia de a subordona interesele noastre egoiste și lumești față de cele spirituale și veșnice. Noi suferim o mare pagubă dacă neglijăm privilegiul de a ne întâlni, a ne încuraja și întări unii pe alții în servirea lui Dumnezeu. Adevărurile Cuvântului Său își pierd în inima noastră importanța și puterea lor. Inima noastră nu mai este trezită și luminată, iar noi regresăm în cele spirituale. În legăturile creștine unii cu alții, noi pierdem mult prin lipsa noastră de simpatie. Acela care stă departe de alții nu-și îndeplinește datoria încredințată lui de Dumnezeu. Noi suntem copiii aceluiași Tată și, în ce privește fericirea, suntem dependenți unii de alții. Cerințele lui Dumnezeu și ale omenirii ni se adresează. Cultivarea capacităților sociabile din ființa noastră ne unește strâns cu frații noștri și ne aduce fericire în străduințele noastre de a-i face pe alții fericiți. PP 541.1

Sărbătoarea corturilor nu era numai o sărbătoare de amintire, ci era și preînchipuitoare. Nu numai că arăta în trecut, la trecerea prin pustie, dar, ca sărbătoare a strângerii recoltei, preînchipuia și adunarea roadelor pământului și îndrepta privirea către ziua cea mare a recoltei sfârșitului, când Domnul secerișului îi va trimite pe secerătorii Săi pentru a strânge în snopi neghina, ca să fie arsă, și pentru a aduna grâul în grânarul Său. Atunci vor pieri toți nelegiuiții. “Vor fi ca și când n-ar fi fost niciodată”. (Obadia 16.) Toate glasurile, din tot universul se vor uni pentru a-L preamări cu veselie pe Dumnezeu. Apocalipsul zice: “Și pe toate făpturile care sunt în cer, pe pământ, pe mare și tot ce se află în aceste locuri, le-am auzit zicând: ‘A Celui ce șAde pe scaunul de domnie și a Mielului să fie lauda, cinstea, slava și stăpânirea în vecii vecilor!’” (Apocalipsa 5, 13.) PP 541.2

Poporul Israel Îl lăuda pe Dumnezeu cu prilejul Sărbătorii corturilor, gândindu-se la îndurarea Lui, dovedită în eliberarea lor din Egipt și la duioasa purtare de grijă în timpul peregrinajului lor prin pustie. Se mai bucurau și în siguranța iertării și primirii lor prin serviciul Zilei ispășirii care tocmai se sfârșise. Dar, când vor fi adunați în loc sigur în Canaanul ceresc, pentru a fi scăpați pentru veșnicie de jugul blestemului, sub care “până în ziua de azi, toată firea suspină și suferă” (Romani 8, 22), răscumpărații Domnului se vor bucura cu o bucurie ce nu poate fi descrisă și în deplină slavă. Marea lucrare de ispășire a Domnului Hristos pentru omenire va fi atunci încheiată, iar păcatele șterse pentru veșnicie. PP 542.1

“Pustia și țara fără apă se vor bucura;
Pustietatea se va veseli
Și va înflori ca trandafirul;
Se va acoperi cu flori și va sări de bucurie
Cu cântece de veselie și strigăte de biruință,
Căci i se va da slava Libanului,
Strălucirea Carmelului și Saronului.
Vor vedea slava Domnului PP 542.2

Măreția Dumnezeului nostru.
Atunci se vor deschide ochii orbilor,
Se vor deschide urechile surzilor;
Atunci șchiopul va sări ca un cerb,
Și limba mutului va cânta de bucurie;
Căci în pustie vor țâșni ape
Și în pustietate pâraie;
Marea de nisip se va preface în iaz
Și pământul uscat în izvoare de ape.
În vizuina care slujea de culcuș șacalilor,
Vor crește trestii.
Acolo se va croi o cale,
Un drum care se va numi ‘Calea cea sfântă’.
Nici un om necurat nu va trece pe ea.
Ci va fi numai pentru cei sfinți;
Cei ce vor merge pe ea, chiar și cei fără minte,
Nu vor putea să rătăcească. PP 542.3

Pe calea aceasta nu va fi nici un leu
Și nici o fiară sălbatică nu va apuca pe ea,
Nici nu va fi întâlnită pe ea,
Ci cei răscumpărați vor umbla pe ea.
Cei izbăviți de Domnul se vor întoarce,
Și vor merge spre Sion cu cântări de biruință.
O bucurie veșnică le va încununa capul,
Veselia și bucuria îi vor apuca
Iar durerea și gemetele vor fugi!” (Isaia 35, 1.2.5-10.) PP 542.4