Patriarhi şi profeţi

Capitolul 5 — Cain și Abel puși la încercare

Capitol bazat pe textele din Geneza 4, 1-15.

Cain și Abel, fiii lui Adam, se deosebeau foarte mult în caracter. Abel avea un duh de credincioșie față de Dumnezeu; el vedea dreptate și milă în purtarea Creatorului față de neamul omenesc căzut în păcat și, plin de recunoștință, a primit nădejdea răscumpărării. Dar Cain nutrea sentimente de revoltă și a murmurat împotriva lui Dumnezeu pentru blestemul rostit asupra pământului și asupra neamului omenesc, din cauza păcatului lui Adam. El a îngăduit ca mintea lui să alerge pe aceleași căi care l-au dus pe Satana la cădere, cultivând dorința de înălțare de sine și punând la îndoială dreptatea și autoritatea divină. PP 71.1

Acești frați au fost puși la încercare, așa după cum și Adam fusese mai înaintea lor pus la încercare, pentru a se dovedi dacă ei vor crede și vor asculta de cuvântul lui Dumnezeu. Ei cunoșteau măsurile luate pentru mântuirea omului și înțelegeau sistemul jertfelor pe care le rânduise Dumnezeu. Ei știau că prin aceste jertfe trebuia să-și exprime credința în Mântuitorul pe care Îl preînchipuiau și, în același timp, să recunoască totala lor dependență de El în ceea ce privește iertarea; ei știau că, printr-o ascultare de planul divin pentru mântuirea lor, dădeau dovadă de ascultare față de voința lui Dumnezeu. Fără vărsare de sânge nu putea fi iertare de păcat; iar ei trebuia să-și demonstreze credința în sângele lui Hristos ca fiind ispășirea făgăduită, aducând ca dar de jertfă pe întâii născuți ai turmelor lor. În afară de aceasta, mai trebuia să fie aduse înaintea Domnului, ca dar de mulțumire, primele roade ale pământului. PP 71.2

Cei doi frați au înălțat altarele lor la fel și fiecare a adus o jertfă. Abel a adus o jertfă din turmă, așa după cum cereau învățăturile Domnului. “Domnul a privit cu plăcere spre Abel și spre jertfa lui”. (Geneza 4, 4.) Din cer a coborât foc și a mistuit jertfa. Dar Cain, nesocotind porunca directă și lămurită a Domnului, a adus un dar numai din roadele pământului. Din cer n-a venit nici un semn care să arate că ea a fost primită. Abel a stăruit pe lângă fratele său să se apropie de Dumnezeu pe căile rânduite de sus, dar stăruințele lui n-au izbutit decât să-l facă pe Cain să fie mai hotărât să-și urmeze propria sa cale. Fiind mai vârstnic, gândea că este mai presus de mustrările fratelui său și i-a disprețuit sfatul. PP 71.3

Cain se înfățișă înaintea lui Dumnezeu având în inima sa nemulțumire și necredință cu privire la jertfa făgăduită și la nevoia de a aduce jertfe ca daruri. Darul său nu dovedea pocăință față de păcat. El gândea, așa cum mulți gândesc astăzi, că ar fi o dovadă de slăbiciune a urma exact planul rânduit de Dumnezeu, de a se încrede în totul pentru mântuire în ispășirea Mântuitorului făgăduit. El a ales calea încrederii în sine. El avea să se înfățișeze în virtutea propriilor sale merite. El nu a adus mielul și nu a unit sângele mielului cu darul său, ci a adus roadele sale, produsele muncii sale. El a adus darul său ca o favoare pe care o făcea lui Dumnezeu, prin care nădăjduia să-și asigure binecuvântarea divină. Cain a ascultat prin faptul că a zidit un altar, a ascultat să aducă o jertfă; dar el a dat pe față numai o ascultare parțială. Partea esențială, recunoașterea nevoii unui Mântuitor, a fost trecută cu vederea. PP 72.1

În ce privește nașterea și învățătura religioasă, acești frați erau egali. Amândoi erau păcătoși și amândoi recunoșteau cerințele lui Dumnezeu de respect și închinare. Privită din punct de vedere al manifestării exterioare, religia lor era aceeași până la un anumit punct, dar, dincolo de acesta, deosebirea dintre cei doi era mare. PP 72.2

“Prin credință a adus Abel lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain”. (Evrei 11, 4.) Abel a înțeles marele principiu al mântuirii. El s-a recunoscut păcătos, a văzut păcatul și plata păcatului, moartea, stând între sufletul său și comuniunea cu Dumnezeu. El a dus jertfa înjunghiată, viața sacrificată, recunoscând astfel cerința Legii care fusese călcată. Prin sângele vărsat, a privit la jertfa viitoare, Hristos, murind pe crucea Golgotei, și, punându-și încrederea în ispășirea ce urma să fie adusă acolo, a primit mărturia că este îndreptățit, iar jertfa sa primită. PP 72.3

Cain a avut aceeași ocazie de a învăța și a primi aceste adevăruri, cum a avut și Abel. El nu era victima unui plan arbitrar. Nu a fost ales unul dintre frați ca să fie primit de Dumnezeu, iar celălalt să fie lepădat. Abel a ales credința și ascultarea; Cain, necredința și răzvrătirea. În aceasta constă întreaga problemă. PP 72.4

Cain și Abel reprezintă două clase de oameni, care vor exista întotdeauna în lume până la încheierea vremurilor. Una dintre clase se folosește de jertfa rânduită pentru păcat, în timp ce cealaltă clasă se aventurează să depindă de propriile ei merite; jertfa lor este o jertfă lipsită de puterea mijlocirii divine și, astfel, ea nu este în stare să-l facă pe om să aibă iarăși parte de favoarea lui Dumnezeu. Căci numai prin meritele Domnului Isus păcatele noastre pot fi iertate. Aceia care nu simt nevoia de sângele lui Hristos, care cred că prin propriile lor fapte, fără harul divin, pot să-și asigure aprobarea lui Dumnezeu, fac aceeași greșeală pe care a făcut-o și Cain. Dacă nu primesc sângele curățitor, ei sunt sub osândă. O altă cale prin care să poată scăpa de sub blestemul păcatului nu există. PP 72.5

Clasa închinătorilor care urmează pilda lui Cain cuprinde cea mai mare parte a lumii, deoarece aproape toate religiile false s-au bazat pe același principiu, și anume că omul se poate sprijini pe propriile sale eforturi spre a fi mântuit. Unii susțin că neamul omenesc nu are nevoie de mântuire, ci de progres, că omul poate să se înnobileze, să se înalțe și să se renască de la sine. După cum Cain a socotit că poate obține favoarea divină printr-un dar căruia îi lipsea sângele jertfei, tot astfel și aceștia așteaptă să înalțe neamul omenesc până la înălțimea standardului divin fără să aibă nevoie de ispășire. Istoria vieții lui Cain ne arată care sunt în mod sigur urmările. Ea ne arată ce poate ajunge omul despărțit de Hristos. Neamul omenesc nu are puterea să se renască singur. El nu tinde să meargă în sus, către cele dumnezeiești, ci în jos, către cele satanice. Unica noastră nădejde este Hristos. “Căci nu este sub cer nici un alt nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiți. Căci în nimeni altul nu este mântuire”. (Faptele Apostolilor 4, 12.) PP 73.1

Adevărata credință, care se întemeiază în totul pe Hristos, se va da pe față prin ascultare față de toate cerințele lui Dumnezeu. Din zilele lui Adam și până în prezent, marea luptă se dă cu privire la ascultarea de Legea lui Dumnezeu. În toate veacurile au fost oameni care au pretins că au drept la binecuvântările lui Dumnezeu, chiar în timp ce nesocoteau unele dintre poruncile Sale. Dar Sfintele Scripturi ne spun că prin fapte “este făcută desăvârșită credința” și că, fără faptele ascultării, credința “este moartă”. (Iacov 2, 22.17.) Acela care mărturisește că Îl cunoaște pe Dumnezeu “și nu păzește poruncile Lui, este un mincinos, și adevărul nu este în el”. (1 Ioan 2, 4.) PP 73.2

Când Cain a văzut că jertfa lui a fost respinsă, s-a mâniat pe Domnul și pe Abel; el s-a mâniat pentru că Dumnezeu n-a primit ceea ce omul pusese în locul jertfei rânduite de Dumnezeu și s-a mâniat pe fratele său pentru că alesese să asculte de Dumnezeu, în loc să se unească cu el în revolta împotriva Lui. Cu toată nesocotirea de către Cain a poruncii divine, Dumnezeu nu l-a părăsit; ci S-a plecat să stea de vorbă cu omul care se arătase așa de irațional. Și Domnul i-a zis lui Cain: “Pentru ce te-ai mâniat, și pentru ce ți s-a posomorât fața?” (Geneza 4, 6.7.) Printr-un sol îngeresc, i-a fost transmisă avertizarea divină: “Dacă faci bine, vei fi bine primit; dar dacă faci rău, păcatul pândește la ușă”. (Geneza 4, 7.) Alegerea depindea de Cain. Dacă se încredea în meritele Mântuitorului făgăduit și avea să asculte de cerințele lui Dumnezeu, el urma să se bucure de favoarea Lui. Dar dacă avea să stăruie în necredință și fărădelege, el nu avea nici un motiv să se plângă de faptul că Dumnezeu l-a lepădat. PP 73.3

Dar în loc să-și recunoască păcatul, Cain a continuat să se plângă de nedreptatea lui Dumnezeu și să nutrească gelozie și ură față de Abel. Plin de mânie, el i-a adus reproșuri fratelui său și a căutat să-l atragă într-o ceartă cu privire la felul în care Se poartă Dumnezeu cu ei. Cu umilință, dar fără teamă și hotărât, Abel a apărat dreptatea și bunătatea lui Dumnezeu. El i-a arătat lui Cain greșeala și a căutat să-l convingă de faptul că răul era în el. El l-a îndreptat spre mila lui Dumnezeu, manifestată în cruțarea vieții părinților lor, când ar fi putut să-i pedepsească cu o moarte instantanee, și a mai adăugat că Dumnezeu îi iubea, căci altfel n-ar fi dat pe Fiul Său, sfânt și nevinovat, ca să sufere pedeapsa pe care ei și-o atrăseseră. Toate acestea n-au făcut decât să aprindă și mai tare mânia lui Cain. Rațiunea și conștiința îi spuneau că Abel avea dreptate; dar era furios pentru faptul că acela care ar fi trebuit să asculte de sfatul lui își putea îngădui să fie de altă părere și că nu putea câștiga nici o simpatie în răzvrătirea lui. În furia mâniei lui, îl omorî pe fratele său. PP 74.1

Cain l-a urât și l-a ucis pe fratele său nu pentru că Abel săvârșise vreo faptă rea, ci “pentru că faptele lui erau rele, iar ale fratelui său erau neprihănite”. (1 Ioan 3, 12.) La fel, în toate veacurile, cei răi i-au urât pe cei care erau mai buni ca ei. Viața de ascultare și de credință neșovăielnică a lui Abel era o continuă mustrare pentru Cain. “Oricine face răul, urăște lumina și nu vine la lumină, ca să nu i se vădească faptele”. (Ioan 3, 20.) Cu cât este mai strălucitoare lumina cerească, reflectată de caracterul servilor credincioși ai lui Dumnezeu, cu atât mai clar se văd păcatele celor netemători de Dumnezeu și cu atât mai hotărâte vor fi străduințele lor de a-i nimici pe aceia care le tulbură pacea. PP 74.2

Uciderea lui Abel a fost primul exemplu de vrăjmășia despre care Dumnezeu spusese că va exista între șarpe și sămânța femeii — între Satana și supușii săi și Hristos și urmașii Lui. Prin păcatul omului, Satana a câștigat stăpânirea asupra neamului omenesc, dar Hristos avea să-l facă în stare să lepede jugul lui. Ori de câte ori, prin credința în Mielul lui Dumnezeu, un suflet renunță să mai slujească păcatului, mânia lui Satana se aprinde. Viața cea sfântă a lui Abel era o mărturie împotriva susținerilor lui Satana că este cu neputință ca omul să țină Legea lui Dumnezeu. Când Cain, împins de duhul cel rău, a văzut că nu îl poate stăpâni pe Abel, s-a înfuriat așa de tare, încât i-a luat viața. Și, ori de câte ori se va afla cineva care va sta pentru apărarea dreptății Legii lui Dumnezeu, același spirit se va da pe față împotriva lui. Este același spirit care în decursul tuturor veacurilor a înălțat rugurile și a aprins focul pentru a-i nimici pe ucenicii lui Hristos. Dar cruzimile îngrămădite asupra urmașilor lui Isus sunt insuflate de Satana și de oastea lui, deoarece aceștia nu-i pot constrânge să li se supună. Aceasta este furia unui vrăjmaș înfrânt. Fiecare martir al lui Isus a murit ca biruitor. Profetul spune: “Ei l-au biruit (pe ‘balaurul cel mare, șarpele cel vechi, numit diavolul și Satana’), prin sângele Mielului și prin cuvântul mărturisirii lor, și nu și-au iubit viața chiar până la moarte”. (Apocalipsa 12, 11.9.) PP 77.1

Cain, ucigașul, a fost curând chemat să răspundă de crima lui. “Domnul a zis lui Cain: ‘Unde este fratele tău Abel?’ El a răspuns: ‘Nu știu. Sunt eu păzitorul fratelui meu?’” (Geneza 4, 9.) Cain mersese atât de departe în păcat, încât pierduse simțul prezenței continue a lui Dumnezeu, cum și al măreției și al atotcunoștinței Sale. De aceea, el se folosi de neadevăr pentru a-și ascunde vina. PP 77.2

Din nou Domnul i-a vorbit lui Cain: “Ce ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă din pământ la Mine”. (Versetul 10.) Dumnezeu i-a dat lui Cain prilejul să-și mărturisească păcatul. El avusese timp să se gândească. Cunoștea grozăvia faptei pe care o săvârșise și a minciunii pe care o rostise pentru a o ascunde; dar el era tot revoltat și sentința nu a mai fost amânată. Glasul divin care fusese auzit chemând și mustrând rosti cuvintele îngrozitoare: “Acum blestemat ești tu, izgonit din ogorul acesta, care și-a deschis gura ca să primească din mâna ta sângele fratelui tău. Când vei lucra pământul, să nu-ți mai dea bogăția lui. Pribeag și fugar să fii pe pământ”. (Geneza 4, 11-12.) PP 77.3

Cu toate că, datorită crimei sale, Cain merita condamnarea la moarte, Creatorul milostiv i-a cruțat viața și i-a mai dat ocazia să se pocăiască. Dar Cain a trăit numai pentru a-și împietri inima, pentru a încuraja răzvrătirea împotriva autorității divine și pentru a ajunge căpetenia unui șir de păcătoși îndrăzneți și decăzuți. Acest singur apostat, stăpânit și condus de Satana, a ajuns un ispititor al altora; iar pilda și influența lui și-au exercitat influența lor demoralizatoare, până când pământul a devenit atât de corupt și plin de violență, încât se impunea nimicirea lui. PP 78.1

Cruțând viața primului ucigaș, Dumnezeu a dat întregului univers o lecție în legătură cu marea luptă. Istoria întunecată a vieții lui Cain și a urmașilor săi a fost o ilustrare a ceea ce s-ar fi putut întâmpla dacă i s-ar fi îngăduit păcătosului să trăiască veșnic și să aducă la îndeplinire revolta lui împotriva lui Dumnezeu. Îndelunga răbdare a lui Dumnezeu nu a avut alt rezultat decât acela că păcătoșii au devenit mai îndrăzneți și mai sfidători în nelegiuirea lor. Cincisprezece veacuri după ce s-a rostit sentința asupra lui Cain, universul a fost martor al roadelor pe care le-au adus influența și exemplul lui, în crimele și stricăciunea care au inundat pământul. S-a făcut vizibil faptul că sentința de moarte rostită asupra neamului omenesc decăzut, din cauza călcării Legii lui Dumnezeu, era atât dreaptă, cât și plină de îndurare. Cu cât oamenii trăiau mai mult în păcat, cu atât se ticăloșeau mai rău. Sentința divină, care a pus capăt unei vieți de nelegiuire fără frâu și a scăpat lumea de influența acelora care se împietreau în răzvrătirea lor, era mai mult o binecuvântare decât un blestem. PP 78.2

Satana este fără încetare la lucru, cu energie neobosită și sub o mie de măști, ca să înfățișeze rău caracterul și cârmuirea lui Dumnezeu. Cu planuri bine întocmite și larg cuprinzătoare, cu puteri miraculoase, el a luptat ca să-i țină pe locuitorii lumii sub înșelăciunile sale. Dumnezeu, Cel Nemărginit și Atotînțelept, vede sfârșitul de la început, iar în tratarea răului, planurile Sale sunt întinse și mult cuprinzătoare. Scopul Său a fost nu numai acela de a înfrânge revolta, ci și de a demonstra înaintea întregului univers natura răzvrătirii. În desfășurarea sa, planul lui Dumnezeu arăta atât dreptatea, cât și mila Sa, îndreptățind pe deplin înțelepciunea și neprihănirea Sa în felul în care El tratează răul. PP 78.3

Locuitorii sfinți ai celorlalte lumi urmăreau cu cel mai profund interes evenimentele ce se petreceau pe pământ. În condițiile existente în lume înainte de potop, ei au văzut ilustrate urmările conducerii pe care Lucifer se străduia să o întroneze în cer, înlăturând autoritatea lui Hristos și dând la o parte Legea lui Dumnezeu. În păcătoșii încăpățânați ai lumii de dinainte de potop, ei au văzut supușii asupra cărora domnea Satana. Gândurile inimii oamenilor erau în fiecare zi îndreptate spre rău. (Geneza 6, 5.) Fiecare emoție, fiecare impuls al inimii și fiecare închipuire a minții erau în luptă cu principiile dumnezeiești de curăție, pace și iubire. Toate acestea erau un exemplu al stricăciunii îngrozitoare, rezultat al acțiunii lui Satana de a înlătura de la făpturile lui Dumnezeu restricțiile sfintei Sale Legi. PP 78.4

Prin faptele ce vor fi aduse la iveală în desfășurarea marii lupte, Dumnezeu va demonstra principiile, rânduielile guvernării Sale, care au fost falsificate de Satana și de către toți aceia pe care el i-a înșelat. Dreptatea Lui va fi în cele din urmă recunoscută de întreaga lume, deși această recunoaștere va veni prea târziu pentru a-i mai putea salva pe rebeli. Dumnezeu are simpatia și aprobarea întregului Univers când, pas cu pas, marele Său plan înaintează către împlinirea lui deplină. El va păstra acestea și mai departe, până la nimicirea definitivă a rebeliunii. Se va vedea deci că toți aceia care au părăsit preceptele divine s-au așezat de partea lui Satana în lupta împotriva lui Hristos. Când prințul lumii acesteia va fi judecat și când toți aceia care s-au unit cu el vor împărtăși soarta lui, întregul Univers, ca martor la rostirea sentinței, va declara: “Drepte și adevărate sunt căile Tale, Împărate al Neamurilor”. (Apocalipsa 15, 3.) PP 79.1