Patriarhi şi profeţi

Capitolul 38 — Călătoria în jurul Edomului

Capitol bazat pe textele din Numeri 20, 14-29; 21, 1-9.

Tabăra lui Israel de la Cadeș era numai la o mică distanță de hotarele Edomului și, atât Moise, cât și poporul doreau foarte mult să urmeze drumul către țara făgăduinței prin ținutul acesta; de aceea au trimis, după porunca lui Dumnezeu, o solie către regele edomit. PP 422.1

“Așa vorbește fratele tău Israel. Tu știi toate suferințele prin care am trecut. Părinții noștri s-au pogorât în Egipt, și am locuit acolo multă vreme. Dar egiptenii ne-au chinuit, pe noi și pe părinții noștri. Am strigat către Domnul, și El ne-a auzit glasul. A trimis un Înger și ne-a scos din Egipt. Și iată că suntem la Cadeș, cetate care se află la marginea ținutului tău. Lasă-ne să trecem prin țara ta; nu vom trece nici prin ogoare, nici prin vii și nici nu vom bea apă din fântâni; vom merge pe drumul împărătesc, fără să ne abatem la dreapta sau la stânga, până vom trece de ținutul tău.” (Numeri 20, 14-20.) Ca răspuns la această cerere curtenitoare a venit un refuz amenințător: “Să nu cumva să treci pe la mine, căci altfel îți voi ieși înainte cu sabia”. PP 422.2

Surprinși de acest refuz, conducătorii lui Israel au trimis o a doua cerere către rege, cu făgăduința: “Vom merge pe drumul cel mare; și, dacă vom bea din apa ta, eu și turmele mele, îți voi plăti prețul; nu-ți cer altceva decât să trec cu picioarele!” (Versetul 19.) PP 422.3

“Să nu cumva să treci!” a venit răspunsul. Cete înarmate de edomiți fuseseră deja postate la Trecătorile cele dificile, așa că era cu neputință să se înainteze pașnic în direcția aceasta, iar evreilor nu le era îngăduit să folosească forța. Trebuia să înconjoare Edomul pe o cale ocolită. PP 422.4

Dacă la data când au fost puși la încercare ar fi avut încredere în Dumnezeu, Căpetenia oștirii Domnului i-ar fi condus prin Edom și teama de ei ar fi venit asupra locuitorilor țării, așa încât, în loc să dea pe față vrăjmășie față de ei, ar fi dat dovezi de bunăvoință. Dar izraeliții nu au lucrat repede după Cuvântul lui Dumnezeu și, în timp ce ei se lamentau și murmurau, ocazia de aur a trecut. Când, în cele din urmă, au fost dispuși să-i prezinte regelui cererea, le-a fost refuzată. Chiar de la părăsirea Egiptului, Satana se străduise fără încetare să le pună piedici și ispite în cale, ca să nu poată moșteni Canaanul. Iar prin necredința lor, ei, în mod repetat, i-au deschis ușa, ca astfel să se împotrivească planurilor lui Dumnezeu. PP 422.5

Este important să credem în Cuvântul lui Dumnezeu și să lucrăm prompt, în armonie cu el, în timp ce îngerii Lui așteaptă să ne ajute. Îngerii răi sunt gata să ne pună piedici la orice pas de înaintare. Și atunci când providența lui Dumnezeu le cere copiilor Săi să meargă înainte, când El este gata să facă lucruri mari pentru ei, Satana îi ispitește ca, prin ezitare și amânare, să-L supere pe Dumnezeu; el caută să aducă un duh de ceartă și să trezească nemulțumiri sau necredință și, în felul acesta, să-i lipsească de binecuvântările pe care Dumnezeu ar dori să li le dea. Servii lui Dumnezeu să fie pregătiți de acțiune, gata oricând să meargă înainte, de îndată ce providența divină deschide calea. Orice zăbavă din partea lor îi dă lui Satana timp să le pregătească înfrângerea. PP 423.1

În îndrumările pe care i le dăduse lui Moise la început, cu privire la trecerea lor prin țara edomiților, după ce spusese că edomiții se vor teme de Israel, Domnul îi interzisese poporului să se folosească de acest privilegiu împotriva lor. Deoarece puterea lui Dumnezeu lucra pentru Israel, spaima ar fi făcut din edomiți o pradă ușoară, iar evreii nu trebuia să-i jefuiască. Porunca dată lor suna astfel: “Să vă păziți bine. Să nu vă încăierați cu ei; căci nu vă voi da în țara lor nici măcar o palmă de loc. Muntele Seir l-am dat în stăpânirea lui Edom.” (Deuteronom 2, 4-5.) Edomiții erau urmași ai lui Avraam și ai lui Isaac și, de dragul acestor slujitori ai Săi, Dumnezeu și-a manifestat mila față de fiii lui Esau. El le dăduse în stăpânire muntele Seir și nu trebuia să fie tulburați, decât dacă, datorită păcatelor lor, aveau să se situeze în afara îndurării Lui. Evreii trebuia să-i alunge și să-i nimicească cu desăvârșire pe locuitorii Canaanului, care umpluseră măsura răutății; dar edomiții se mai aflau încă în timpul harului și, din cauza aceasta, erau tratați cu milă. Lui Dumnezeu Îi place mila și de aceea Își arată îndurarea înainte de a veni cu judecățile Sale. El l-a învățat pe Israel să-i cruțe pe edomiți, înainte de a le cere să-i nimicească pe locuitorii Canaanului. PP 423.2

Strămoșii lui Edom și ai izraeliților fuseseră frați și între ei trebuia să domnească iubirea și prietenia frățească. Izraeliților le era interzis să se răzbune atunci sau mai târziu pentru jignirea pe care le-o aduseseră prin refuzul de a le îngădui să treacă prin țara lor. Ei nu trebuia să se aștepte să ia în stăpânire vreo parte din ținutul Edom. Chiar dacă izraeliții formau poporul ales și binecuvântat al lui Dumnezeu, ei trebuia să țină seama de opreliștile pe care El le punea înaintea lor. Dumnezeu le făgăduise o țară foarte frumoasă; dar nu trebuia să-și închipuie că numai ei aveau dreptul să locuiască pe pământ și să înceapă să-i alunge pe toți ceilalți. Li se poruncise ca în toate legăturile lor cu edomiții să se ferească să le facă vreo nedreptate. Trebuia să cadă la înțelegere prin bună învoială cu ei, să cumpere toate câte le trebuia de-ale mâncării și tot ce luau să plătească fără întârziere. Pentru ca Israel să se încreadă și mai mult în Dumnezeu și să asculte de cuvântul Lui, i s-a reamintit: “Domnul, Dumnezeul tău, te-a binecuvântat în tot lucrul mâinilor tale și n-ai dus lipsă de nimic.” (Deuteronom 2, 7.) Ei nu depindeau de edomiți, deoarece aveau un Dumnezeu care era bogat în mijloace pentru a le veni în ajutor. Ei nu trebuia să caute să scoată de la ei nici prin putere, nici prin viclenie, ceva ce nu era al lor, ci, în toată purtarea lor, trebuia să pună în aplicare principiul legii divine: “Să iubești pe aproapele tău, ca pe tine însuți”. PP 424.1

Dacă ar fi trecut prin ținutul lui Edom, așa cum avea de gând Dumnezeu, trecerea aceasta le-ar fi folosit nu numai lor, ci ar fi fost o binecuvântare și pentru locuitorii țării, căci li s-ar fi dat un prilej să-l cunoască pe poporul lui Dumnezeu și serviciul lor divin, să vadă cum Dumnezeul lui Iacov dă prosperitate acelora care Îl iubesc și se tem de El. Dar necredința lui Israel a împiedicat toate acestea. Ca răspuns la cererile lor, Dumnezeu dăduse poporului apă, dar îngăduise ca necredința să aducă asupra lor pedeapsa. Din nou a trebuit să străbată locuri pustii și să-și astâmpere setea la izvorul minune, de care nu ar mai fi avut nevoie, dacă s-ar fi încrezut în El. PP 424.2

De aceea, mulțimile lui Israel se întoarseră iarăși spre miazăzi și porniră pe drumul prin pustiul uscat, care li se părea și mai trist după ce priviseră un timp pajiștile verzi de pe dealurile și văile lui Edom. Peste lanțurile de munți se înălța, pe deasupra acelor pustietăți, muntele Hor, al cărui vârf avea să fie locul morții și înmormântării lui Aaron. Când izraeliții au ajuns la muntele acesta, lui Moise i s-a dat porunca: “Ia pe Aaron și pe fiul său Eleazar, și suie-i pe muntele Hor. Dezbracă-l pe Aaron de veșmintele lui și îmbracă-l pe fiul său Eleazar cu ele. Acolo va fi adăugat Aaron la poporul lui și va muri.” (Numeri 20, 22-29.) PP 424.3

Cei doi bătrâni și cu cel mai tânăr au urcat împreună pe înălțimea muntelui. Capetele lui Moise și Aaron erau albe de zăpada celor o sută douăzeci de ierni. Viața lor lungă și plină de evenimente fusese caracterizată de cele mai serioase încercări și de cele mai mari onoruri care au fost date vreodată omului. Ei erau bărbați înzestrați cu mari daruri naturale și toate forțele lor se dezvoltaseră, crescuseră și se înnobilaseră prin legătura lor cu Cel Infinit. Ei își cheltuiseră viața într-o activitate neegoistă pentru Dumnezeu și pentru semenii lor; fața lor dădea dovadă de o mare putere intelectuală, statornicie, intenții nobile și o puternică iubire. PP 425.1

Moise și Aaron stătuseră mulți ani umăr la umăr, în grijile și ostenelile lor. Împreună, dăduseră piept, cu multe primejdii și se împărtășiseră cu binecuvântările vădite ale lui Dumnezeu; acum venise timpul să se despartă. Înaintau foarte încet, deoarece fiecare clipă a rămânerii în compania celuilalt era foarte prețioasă. Urcușul era abrupt și obositor; și, cum se opreau deseori pentru a se odihni, își povesteau despre trecut și viitor. Înaintea lor, cât puteau vedea cu ochii, li se înfățișa scena pribegiei lor prin pustiu. Jos, pe câmpie, erau strânse în tabără numeroasele cete ale lui Israel, cărora acești doi bărbați aleși le consacraseră cea mai mare parte a vieții lor, pentru binele cărora ei simțiseră un interes atât de viu și jertfiseră atât de mult. Undeva, dincolo de muntele lui Edom, era calea care ducea spre pământul făgăduinței — pământ de ale cărui binecuvântări Moise și Aaron nu aveau să se bucure. Nici un sentiment de răzvrătire nu și-a găsit loc în inima lor, nici un cuvânt de nemulțumire nu a ieșit de pe buzele lor; totuși, pe fața lor plutea o solemnă tristețe, când se gândeau la lucrul care îi despărțise de moștenirea părinților lor. PP 425.2

Lucrarea lui Aaron pentru Israel se încheiase. Cu patruzeci de ani mai înainte, la vârsta de optzeci și trei de ani, Dumnezeu îl chemase să se unească cu Moise în marea și însemnata lui lucrare. El conlucrase cu fratele său la scoaterea din Egipt a fiilor lui Israel. El ținuse sus mâinile marelui conducător, când oastea lui Israel se lupta împotriva lui Amalec. Îi fusese îngăduit să se urce pe muntele Sinai pentru a se înfățișa lui Dumnezeu și pentru a vedea slava divină. Domnul trecuse asupra familiei lui Aaron preoția și-l onorase cu sfânta consacrare ca mare preot. El îl susținuse în slujba cea sfântă prin înspăimântătoarele manifestări ale judecății divine în nimicirea lui Core și a cetei lui. Prin mijlocirea lui Aaron fusese oprită plaga. Când cei doi fii ai lui au fost uciși pentru că au disprețuit porunca lămurită a lui Dumnezeu, el nu s-a răzvrătit și nici măcar nu a murmurat. Și totuși viața lui cea nobilă a fost pătată. Aaron a săvârșit un păcat greu când, la muntele Sinai, a cedat cerinței poporului și a făcut vițelul de aur și un altul, când s-a unit cu Maria în invidie și a murmurat împotriva lui Moise. Iar împreună cu Moise L-a jignit pe Dumnezeu la Cades, când nu a ascultat de porunca de a vorbi stâncii pentru a le da apă. PP 425.3

Dumnezeu voise ca acești mari conducători ai lui Israel să fie reprezentanți ai Domnului Hristos. Aaron purta pe pieptul lui numele lui Israel. El făcea cunoscut poporului voința lui Dumnezeu. El intra în Ziua Ispășirii în locul prea sfânt “nu fără sânge” ca mijlocitor pentru întreg Israelul. El ieșea, după ce săvârșea lucrarea aceasta, pentru a binecuvânta poporul, după cum Domnul Hristos va veni atunci când se va sfârși lucrarea Sa de mijlocire, pentru a-l binecuvânta pe poporul Său care așteaptă. Caracterul ales și serviciul sfânt, ca reprezentant al Marelui nostru Preot, au făcut ca păcatul lui Aaron să fie atât de mare la Cades. PP 426.1

Cu adâncă durere, Moise scoase veșmintele sacre cu care era îmbrăcat Aaron și-l îmbrăcă cu ele pe Eleazar, care a fost făcut în felul acesta urmaș al lui, prin rânduială dumnezeiască. Din pricina păcatului său la Cades, lui Aaron i s-a retras privilegiul de a sluji în Canaan ca mare preot, de a aduce cea dintâi jertfă pe pământul făgăduit și de a sfinți astfel moștenirea lui Israel. Moise trebuia să continue să-și poarte răspunderea de conducător al poporului chiar până la granițele Canaanului. El urma să vadă doar de departe pământul făgăduit, însă fără să pună piciorul pe el. Dacă acești servi ai lui Dumnezeu, când au stat în fața stâncii, la Cades, ar fi îndurat încercarea fără să murmure atunci când ea a fost adusă asupra lor, cât de cu totul altul ar fi fost viitorul lor! O faptă rea rămâne totdeauna faptă rea. Este posibil ca lucrarea unei vieți întregi să nu poată niciodată îndrepta ce s-a stricat într-o singură clipă de ispită sau de nechibzuință. PP 426.2

Lipsa din tabără a celor doi mari conducători și faptul că ei fuseseră însoțiți de Eleazar care, după cum era prea bine cunoscut, trebuia să fie urmașul lui Aaron în sfânta lui slujbă, au trezit un simțământ de neliniște, iar întoarcerea lor era așteptată cu nerăbdare. Când poporul a privit în jur și a cercetat marea adunare, și-a dat seama că mai toți adulții care părăsiseră Egiptul pieriseră în pustie. Toți au avut o presimțire rea când și-au adus aminte de judecata dată împotriva lui Moise și Aaron. Unii și-au dat seama de rostul călătoriei tainice spre vârful muntelui Hor și îngrijorarea lor pentru conducător a fost și mai mare din cauza unor amare amintiri și a remușcărilor. PP 426.3

În cele din urmă au putut zări siluetele lui Moise și a lui Eleazar, cum coborau încet de pe munte; dar Aaron nu era cu ei. Eleazar purta veșmintele de mare preot ca semn că intrase în slujba sfântă, în locul tatălui său. Când tot poporul s-a adunat cu inima îndurerată în jurul conducătorului său, Moise a povestit că Aaron se sfârșise pe brațele lui, pe muntele Hor, și că l-au înmormântat acolo. Adunarea a izbucnit în strigăte de jale, pentru că toți îl iubeau, cu toate că atât de des îi pricinuiseră durere. “Și, când toată adunarea a văzut că Aaron murise, toată casa lui Israel a plâns pe Aaron treizeci de zile.” (Numeri 20, 29.) PP 427.1

Cu privire la înmormântarea marelui preot al lui Israel, Sfânta Scriptură dă următorul raport: “Acolo a murit Aaron și a fost îngropat”. (Deuteronom 10, 6.) Ce contrast izbitor între înmormântarea aceasta, care s-a făcut după porunca hotărâtă a lui Dumnezeu, și obiceiurile din zilele noastre! În timpurile de astăzi, slujbele de înmormântare a unei persoane ce deține o înaltă poziție sunt făcute adesea un prilej de ceremonii exagerate și impresionante. Când a murit Aaron, unul dintre cei mai de seamă oameni din câți au trăit vreodată, au fost de față numai doi din cei mai apropiați prieteni ai săi pentru a fi martori ai morții lui și pentru a participa la înmormântarea sa. Iar mormântul acela singuratic de pe muntele Hor a fost pentru totdeauna ascuns de privirea lui Israel. Dumnezeu nu este onorat prin ceremoniile grandioase care se fac adesea în cinstea celor morți și prin cheltuielile exagerate care se fac pentru a da înapoi țărânii trupul lor. PP 427.2

Întreaga adunare a simțit durere pentru Aaron, dar nici unul nu a ajuns să simtă pierderea aceasta atât de dureros ca Moise. Moartea lui Aaron i-a amintit cu putere lui Moise că și moartea lui era aproape; dar, oricât de scurtă ar mai fi fost rămânerea lui pe pământ, el a simțit cu putere pierderea tovarășului său nedezlipit — singurul care împărtășise cu el atâția ani bucuriile și durerile, nădejdile și temerile sale. De acum înainte, Moise trebuia să lucreze singur; dar știa că Dumnezeu este prietenul său și pe El s-a sprijinit cu atât mai mult. PP 427.3

Curând după ce au părăsit muntele Hor, izraeliții au suferit o înfrângere în lupta cu Arad, unul dintre domnitorii canaaniților. Dar, când au căutat cu toată inima sprijinul lui Dumnezeu, li s-a dat ajutor și vrăjmașii lor au fost înfrânți. În loc ca biruința aceasta să le insufle recunoștință și să-l facă pe popor să simtă cât de mult depindea de Dumnezeu, aceasta i-a făcut să se îngâmfe și să fie încrezuți. Curând au căzut în vechile lor obiceiuri de a murmura. Acum erau nemulțumiți deoarece oștirilor lui Israel nu li se îngăduise să înainteze spre Canaan imediat după răzvrătirea lor, la auzul veștilor aduse de iscoade cu aproape patruzeci de ani în urmă. Ei considerau îndelungata lor rămânere în pustie o zadarnică amânare și erau de părere că și atunci i-ar fi putut înfrânge tot așa de lesne pe vrăjmașii lor ca și acum. PP 427.4

În timp ce își urmau călătoria spre miazăzi, drumul lor trecea printr-o vale fierbinte, nisipoasă, lipsită de orice umbră și de orice plantă. Drumul părea lung și greu și ei sufereau de oboseală și sete. Din nou n-au fost în stare să suporte încercarea credinței și a răbdării. Prin faptul că priveau mereu la partea întunecoasă a experienței lor, ei se despărțeau mai mult și tot mai mult de Dumnezeu. Ei pierduseră din vedere faptul că, dacă n-ar fi murmurat atunci când n-au mai avut apă la Cadeș, ar fi fost cruțați de drumul în jurul Edomului. Dumnezeu avusese planuri mai bune pentru ei. Inimile lor ar fi trebuit să fie pline de recunoștință față de Acela care pedepsise atât de blând păcatele lor. În loc de a face acest lucru, ei își închipuiau că, dacă Dumnezeu și Moise nu s-ar fi împotrivit, ei ar fi fost până acum stăpâni pe pământul făgăduit. După ce au intrat singuri în greutăți, făcându-și singuri viața mai grea decât dorise Dumnezeu, acum aruncau asupra Lui vina necazurilor lor. În felul acesta, nutreau gânduri rele în inimă cu privire la felul în care Dumnezeu Se purta cu ei și, în cele din urmă, au ajuns să fie nemulțumiți de orice. Egiptul li se părea mai luminos și mai vrednic de dorit decât țara către care-i conducea Dumnezeu. PP 428.1

Deoarece nutreau un spirit de nemulțumire, izraeliții erau porniți să afle cusur chiar și în binecuvântările date lor: “Și au vorbit împotriva lui Dumnezeu și împotriva lui Moise: ‘Pentru ce ne-ați scos din Egipt, ca să murim în pustie? Căci nu este nici pâine, nici apă și ni s-a scârbit sufletul de această hrană proastă’”. (Numeri 21, 5.) PP 428.2

Moise prezentă cu credincioșie înaintea poporului mărimea acestui păcat. Numai puterea lui Dumnezeu îi apărase în “acea pustie mare și grozavă, unde erau șerpi înfocați și scorpioni, în locuri uscate și fără apă.”. (Deuteronom 8, 15.) În fiecare zi a călătoriilor lor fuseseră păziți printr-o minune a milostivirii divine. Pe tot drumul pe care îi călăuzise Dumnezeu, au găsit apă ca să-i învioreze pe cei însetați, pâine din cer ca să-și astâmpere foamea, pace și siguranță sub norul umbros în timpul zilei și stâlpul de foc în timpul nopții. Îngerii i-au ajutat în timp ce urcau înălțimile stâncoase sau potecile gloduroase ale pustiei. Cu toate greutățile pe care le înduraseră, nimeni nu era slăbit în rândurile lor. Picioarele nu li se umflaseră în lungile lor călătorii și nici hainele nu se învechiseră pe ei.... Dumnezeu făcuse ca fiarele sălbatice și șerpii veninoși din păduri și pustie să asculte de ei. Și acum, când, cu toate aceste dovezi de iubire din partea Lui, poporul încă stăruia să se mai plângă, Dumnezeu voia să tragă la o parte mâna Sa apărătoare, până vor ajunge să prețuiască purtarea Lui de grijă plină de milă și se vor întoarce la El cu căință și umilință. PP 428.3

Pentru că fuseseră apărați de puterea divină, ei nu recunoscuseră nenumăratele primejdii care îi înconjurau din toate părțile. În nerecunoștința și necredința lor, ei se așteptaseră să fie loviți cu moartea, și iată că Domnul lăsă să vină moartea peste ei. Șerpii veninoși, care făceau ca pustiul să fie nesigur, erau numiți șerpi înfocați din cauza grozăviei mușcăturii lor, care aducea fără întârziere o aprindere grozavă a corpului și o moarte grabnică. În clipa în care mâna ocrotitoare a lui Dumnezeu s-a tras înapoi de la Israel, mulți din popor au fost atacați de aceste animale veninoase. PP 429.1

În toată tabăra domneau acum spaima și confuzia. Aproape în fiecare cort se aflau morți sau muribunzi. Nimeni nu mai era în siguranță. Adesea, liniștea nopții era sfâșiată de strigăte care anunțau noi victime. Toți erau la lucru, să-i ajute pe cei în suferință sau să-i apere pe aceia care încă nu fuseseră atinși. De astă dată, nici un murmur n-a mai ieșit de pe buzele lor. Când erau comparate cu suferința prezentă, încercările și greutățile de mai înainte păreau neînsemnate, ca să se mai gândească la ele. Poporul se umili acum în fața lui Dumnezeu. Ei au venit la Moise cu mărturisiri și rugăminți stăruitoare. “Am păcătuit”, au zis ei, “căci am vorbit împotriva Domnului și împotriva ta.” (Numeri 21, 7-9.) Numai cu puțin înainte, îl acuzaseră că este cel mai mare vrăjmaș al lor, cauza tuturor nenorocirilor și suferințelor lor. Dar, chiar atunci când cuvintele le erau pe buze, știau că acuzația era nedreaptă; și, de îndată ce s-a ivit un necaz real, au dat fuga la el, singurul care putea să mijlocească pentru ei la Dumnezeu. “Roagă-te Domnului”, răsuna strigătul lor, “ca să depărteze acești șerpi de la noi.” PP 429.2

Moise a primit poruncă de la Dumnezeu să facă un șarpe de aramă, asemănător cu cei vii, și să-l înalțe în mijlocul poporului. El a făcut întocmai, și se răspândi prin tabără vestea îmbucurătoare că toți cei care fuseseră mușcați puteau să trăiască dacă priveau la șarpele de aramă. Mulți muriseră deja și, când Moise a înălțat șarpele pe o prăjină, unii n-au voit să creadă că numai privind la șarpele de metal aveau să se vindece; aceștia au pierit în necredința lor. Totuși, au fost mulți care au crezut în măsura aceasta, rânduită de Dumnezeu. Tați, mame, frați, surori se grăbeau să ajute celor suferinzi și prietenilor lor care erau pe moarte, să-și îndrepte privirea stinsă către șarpe. Când aceștia, cu toate că erau istoviți și gata să moară, reușeau să privească o singură dată la chipul acela, se făceau cu desăvârșire sănătoși. PP 430.1

Oamenii știau bine că nu era nici o putere în șarpele de aramă, ca să facă o schimbare atât de mare în aceia care priveau la el. Puterea de vindecare venea numai de la Dumnezeu. În înțelepciunea Sa, El a ales calea aceasta pentru a-și face cunoscută puterea. Prin mijlocul acesta simplu, El i-a făcut pe izraeliți să vadă că și-au atras singuri necazurile acestea, prin păcatele lor. În același timp, au primit asigurarea că nu aveau de ce să se teamă atâta timp cât ascultau de Dumnezeu, căci El era gata să-i apere. PP 430.2

Înălțarea șarpelui de aramă trebuia să-i aducă lui Israel o învățătură însemnată. Ei nu se puteau salva singuri de sub puterea ucigătoare a otrăvii din rănile lor. Numai Dumnezeu putea să-i vindece. Și, cu toate acestea, ei trebuia să dea pe față credință în mijloacele rânduite de El. Ca să trăiască, trebuia să privească. Credința îi făcea să fie bine primiți de Dumnezeu și, prin faptul că priveau la șarpe, își dovedeau credința. Ei știau că nu este nici o putere în șarpe, dar acesta era un simbol al Domnului Hristos; și astfel nevoia credinței în meritele Lui a fost prezentată minții lor. Mai înainte, mulți dintre ei aduseseră jertfe și crezuseră că prin aceasta și-au ispășit cu îndestulare păcatele. Ei nu se încredeau în Mântuitorul ce trebuia să vină, pe care aceste jertfe doar Îl preînchipuiau. Domnul dorea acum să le arate că jertfele lor nu aveau mai multă putere în ele însele decât șarpele de aramă, ci, tot așa, aveau rostul să le îndrepte gândurile la Domnul Hristos, care era Jertfa cea mare pentru păcat. PP 430.3

“Și, după cum a înălțat Moise șarpele în pustie, tot așa trebuie să fie înălțat și Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică.” (Ioan 3, 14-15.) Toți cei care au trăit vreodată pe pământ au simțit împunsătura “șarpelui cel vechi, numit Diavolul și Satana.” (Apocalips 12, 9.) Efectele fatale ale păcatului pot fi înlăturate numai prin mijloacele rânduite de Dumnezeu. Izraeliții își salvau viața privind la șarpele care fusese înălțat. Această privire cerea credință. Ei trăiau pentru că credeau în Cuvântul lui Dumnezeu și pentru că își puneau încrederea în mijlocul rânduit pentru însănătoșirea lor. Tot astfel, păcătosul trebuie să privească la Domnul Hristos și să trăiască. El primește iertarea prin credința în jertfa ispășitoare. Spre deosebire de preînchipuirile lipsite de putere și viață, Domnul Hristos are în Sine Însuși putere și tărie să-l vindece pe păcătosul pocăit. PP 431.1

În timp ce păcătosul nu se poate mântui pe sine, are totuși ceva de făcut pentru a obține mântuirea. “Pe Cel ce vine la Mine”, zice Domnul Hristos, “nu-l voi izgoni afară.” (Ioan 6, 37.) Dar noi trebuie să venim la El; și dacă ne căim de păcatele noastre, trebuie să credem că El ne primește și ne iartă. Credința este un dar de la Dumnezeu, dar puterea de a o folosi este a noastră. Credința este mâna cu care sufletul apucă mila și îndurarea date în dar de Dumnezeu. PP 431.2

Nimic altceva decât neprihănirea Domnului Hristos nu ne poate da dreptul la binecuvântările legământului harului. Sunt mulți aceia care de mult timp doresc și încearcă să obțină aceste binecuvântări, dar nu le primesc, pentru că nutresc gândul că pot face ceva pentru a fi vrednici de ele. Ei nu-și îndepărtează privirea de la eul lor, ca să creadă că Domnul Hristos este un Mântuitor atotîndestulător. Nu trebuie să credem că propriile noastre merite ne vor mântui; numai Domnul Hristos este nădejdea mântuirii noastre. “În nimeni altul nu este mântuire; căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiți.” (Faptele Apostolilor 4, 12.) PP 431.3

Dacă ne încredem pe deplin în Dumnezeu, dacă ne încredem în meritele Domnului Isus ca într-un Mântuitor ce iartă păcatele, vom primi tot ajutorul pe care-l căutăm. Nimeni să nu privească la sine, ca și cum ar avea puterea să se mântuiască singur. Domnul Hristos a murit pentru noi, pentru că noi eram lipsiți de puterea de a face aceasta. În El este nădejdea noastră, îndreptățirea și neprihănirea noastră. Când ne vedem păcătoșenia, să nu ne descurajăm și să nu ne temem ca și când n-am avea Mântuitor sau ca și cum El nu ar avea față de noi gânduri de îndurare. Chiar acum El ne invită să venim la El în neputința noastră, pentru a fi mântuiți. PP 431.4

Mulți izraeliți nu vedeau nici un ajutor în mijlocul rânduit pentru ei de Dumnezeu. Morții și muribunzii zăceau de jur împrejurul lor și știau că fără ajutor ceresc pieirea este sigură; dar ei au continuat să se plângă de rănile, durerile și moartea lor sigură, până li s-a dus puterea și ochii li s-au înțepenit, în timp ce ar fi putut să fie vindecați într-o clipă. Dacă suntem conștienți de trebuințele noastre, nu trebuie să irosim puterile, plângându-ne de ele. Dacă ne dăm seama de starea noastră deznădăjduită fără Domnul Hristos, nu trebuie să cedăm descurajării, ci să ne încredem în meritele unui Mântuitor răstignit și înviat. Privește și trăiește! Domnul Isus și-a dat cuvântul. El îi va mântui pe toți câți vin la El. Chiar dacă milioane de suflete care au nevoie să fie vindecate vor respinge mila Sa, nici unul dintre cei care se încred în meritele Sale nu va fi lăsat să piară. PP 432.1

Mulți nu vor să-L primească pe Domnul Hristos până nu li se lămurește toată taina planului de mântuire. Ei refuză privirea prin credință, deși văd că mii privesc și simt eficacitatea privirii la crucea Domnului Hristos. Mulți rătăcesc prin labirintul filosofiei, pentru a căuta temeiuri și dovezi pe care niciodată nu le vor afla, în timp ce leapădă dovezile pe care Dumnezeu a avut plăcerea să le dea. Ei refuză să trăiască în lumina Soarelui neprihănirii până nu li se lămurește de ce luminează. Toți aceia care stăruiesc pe calea aceasta nu vor ajunge niciodată la cunoștința adevărului. Dumnezeu nu va da niciodată la o parte orice motiv de îndoială. El dă dovezi îndestulătoare pe care să ne putem sprijini credința, și, dacă nu le primim pe acestea, sufletul rămâne în întuneric. Dacă aceia care erau mușcați de șerpi ar fi stat să se îndoiască și să pună întrebări înainte de a consimți să privească, ar fi pierit. Este datoria noastră ca mai întâi să privim și numai după aceea privirea credinței ne va da viață. PP 432.2