Patriarhi şi profeţi

Capitolul 32 — Legea și legămintele

La data creării lor, Adam și Eva aveau cunoștință de Legea lui Dumnezeu; ei cunoșteau cerințele pe care ea le avea de la ei; preceptele ei erau scrise în inimile lor. Când omul a decăzut prin călcarea Legii, aceasta nu a fost schimbată, ci a fost rânduit un sistem de îndreptare a lucrurilor, care să-l aducă pe om înapoi, la ascultare. A fost dată făgăduința unui Mântuitor, și jertfele rânduite a fi aduse arătau spre moartea Domnului Hristos, ca fiind Marea Jertfă pentru păcat. Dacă Legea lui Dumnezeu n-ar fi fost călcată, atunci n-ar fi fost moarte și n-ar fi fost nevoie de un Mântuitor; în consecință, n-ar fi fost nevoie nici de jertfă. PP 363.1

Adam i-a învățat pe urmașii săi Legea lui Dumnezeu și ea a fost transmisă din tată în fiu de-a lungul generațiilor următoare. Dar, cu toate măsurile pline de bunăvoință, luate pentru mântuirea oamenilor, puțini au fost aceia care au primit-o și au ascultat de ea. Prin neascultare, lumea a devenit atât de stricată, încât a fost nevoie să fie curățită de nelegiuirea ei prin potop. Legea a fost păstrată de Noe și familia sa, iar, la rândul său, Noe i-a învățat pe urmașii săi Cele Zece Porunci. Deoarece oamenii s-au îndepărtat iarăși de Dumnezeu, Domnul l-a ales pe Avraam, despre care a spus: “Avraam a ascultat de porunca Mea și a păzit ce i-am cerut, a păzit poruncile Mele, orânduirile Mele și legile Mele”. (Geneza 26, 5.) Lui i-a fost dat ritualul circumciziunii, care era un semn că aceia care îl primeau erau consacrați slujirii lui Dumnezeu — un angajament că ei se vor ține departe de idolatrie și că vor asculta de Legea lui Dumnezeu. Nerespectarea de către urmașii lui Avraam a acestui angajament, așa cum se vede din înclinația lor de a încheia alianțe cu păgânii și de a adopta practicile lor, a fost cauza rămânerii și robiei lor în Egipt. Dar, datorită legăturilor lor cu idolatrii și supunerii impuse cu forța de egipteni, preceptele divine au ajuns să fie și mai mult înjosite datorită amestecului cu învățăturile stricate și crude ale păgânismului. De aceea, când i-a scos din Egipt, Domnul a coborât pe Muntele Sinai învăluit în slavă și înconjurat de îngerii Săi și, într-o măreție înfricoșată, a rostit Legea Sa în auzul întregului popor. PP 363.2

Dar nici chiar atunci El n-a încredințat preceptele Sale memoriei unui popor care era gata să uite cerințele Sale, ci le-a scris pe table de piatră. El dorea să ia de la izraeliți orice posibilitate de a amesteca tradițiile păgâne cu preceptele Sale sfinte și de a confunda cerințele Sale cu obiceiuri sau forme omenești. Dar nu S-a limitat numai să le dea preceptele Decalogului. Poporul dovedise că se lasă așa de ușor amăgit, încât Dumnezeu nu voia să lase nepăzită nici o ușă pe care putea veni ispita. Lui Moise i s-a poruncit să scrie, atunci când îi spunea Dumnezeu, rânduieli și legi prin care se dădeau lămuriri și amănunte în legătură cu ceea ce se cerea. Îndrumările acestea, cu privire la îndatoririle izraeliților față de Dumnezeu și unul față de celălalt, cum și față de străin, erau doar principiile Celor Zece Porunci, dezvoltate și redate în așa fel, încât nimeni să nu poată greși. Ele aveau scopul de a apăra sfințenia Celor Zece Porunci, săpate pe tablele de piatră. PP 364.1

Dacă omul ar fi păzit Legea lui Dumnezeu, așa cum i-a fost dată lui Adam după căderea sa, păstrată apoi de Noe și păzită de Avraam, n-ar mai fi fost nevoie de rânduiala circumciziunii. și dacă urmașii lui Avraam ar fi păstrat legământul al cărui semn era circumciziunea, n-ar fi fost niciodată duși în idolatrie și n-ar fi fost nevoie pentru ei să îndure o viață de robie în Egipt; ar fi păstrat Legea lui Dumnezeu în minte și n-ar fi fost nevoie ca ea să fie vestită pe Sinai sau săpată pe tablele de piatră. Iar dacă poporul ar fi trăit principiile Celor Zece Porunci, n-ar mai fi fost nevoie de un plus de îndrumări date lui Moise. PP 364.2

Sistemul jertfelor încredințat lui Adam a fost, de asemenea, pervertit de către urmașii săi. Superstiția, idolatria, cruzimea și desfrâul au denaturat serviciul simplu și plin de însemnătate pe care îl rânduise Dumnezeu. Prin îndelungata legătură cu idolatrii, poporul Israel a amestecat multe obiceiuri idolatre în închinarea lui; de aceea Domnul le-a dat la Sinai învățături precise cu privire la serviciul jertfelor. După terminarea cortului întâlnirii, El a vorbit cu Moise din norul de slavă de deasupra milostivitorului și i-a dat îndrumări amănunțite cu privire la sistemul jertfelor și formelor de închinare practicate la sanctuar. Legea ceremonială i-a fost dată astfel lui Moise și a fost scrisă de acesta într-o carte. Dar Legea Celor Zece Porunci, rostită pe Sinai, a fost scrisă de Dumnezeu Însuși pe table de piatră și păstrată cu sfințenie în chivot. PP 364.3

Sunt mulți aceia care încearcă să amestece aceste două sisteme, folosind textele care vorbesc despre legea ceremonială pentru a dovedi că Legea morală a fost desființată; dar aceasta înseamnă a strica Scripturile. Deosebirea dintre cele două sisteme este cuprinzătoare și lămurită. Sistemul ceremonial consta din simboluri care Îl preînchipuiau pe Hristos, jertfa și preoția Lui. Această lege rituală, cu jertfele și rânduielile ei, trebuia să fie îndeplinită de evrei până când preînchipuirea întâlnea realitatea în moartea Domnului Hristos, Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatele lumii. Atunci trebuia să înceteze toate jertfele. Aceasta este legea, sau zapisul cu poruncile lui, “care stătea împotriva noastră și ne era potrivnic ... și pe care l-a nimicit, pironindu-l pe cruce”. (Coloseni 2, 14.) Dar cu privire la Legea Celor Zece Porunci, psalmistul declară: “Cuvântul Tău, Doamne, dăinuiește în veci în ceruri”. (Psalmii 119, 89.) Și Însuși Domnul Hristos spune: “Să nu credeți că am venit să stric Legea.... Căci adevărat vă spun”, făcând ca declarația Sa să iasă și mai mult în evidență, “câtă vreme nu va trece cerul și pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege, până nu se va împlini tot”. (Matei 5, 17-18.) Aici, El ne învață nu numai care fuseseră cerințele Legii lui Dumnezeu și care erau aceste cerințe atunci, ci și că aceste cerințe vor dura cât vor fi cerul și pământul. Legea lui Dumnezeu este tot atât de neschimbătoare, ca și tronul Său. Ea își va păstra cerințele față de omenire în toate veacurile. PP 365.1

Cu privire la Legea proclamată pe Sinai, Neemia spune: “Te-ai pogorât pe muntele Sinai, le-ai vorbit din înălțimea cerurilor și le-ai dat porunci drepte, legi adevărate, învățături și orânduiri minunate”. (Neemia 9, 13.) Iar Pavel, “apostolul neamurilor”, declară: “Legea este negreșit, sfântă, și porunca este sfântă, dreaptă și bună”. (Romani 7, 12.) Aceasta nu poate fi altă lege decât Decalogul, căci Legea este aceea care spune “să nu poftești”. (Versetul 7.) În timp ce a pus capăt legii chipurilor și umbrelor, moartea Mântuitorului nu a scutit pe nimeni de obligația față de Legea morală. Dimpotrivă, însuși faptul că a fost necesar ca Hristos să moară pentru a putea face ispășire pentru călcarea acelei Legi dovedește că ea este neschimbătoare. PP 365.2

Aceia care pretind că Domnul Hristos a venit pentru a desființa Legea lui Dumnezeu și a înlătura Vechiul Testament vorbesc despre era iudaică, ca despre o eră de întunecime, înfățișând religia evreilor ca fiind alcătuită numai din forme și ceremonii. Dar părerea aceasta este greșită. În toate paginile istoriei sacre, unde sunt consemnate raporturile lui Dumnezeu cu poporul Său ales, sunt urme vii ale marelui EU SUNT. Niciodată Dumnezeu n-a dat fiilor oamenilor o mai deschisă manifestare a puterii și slavei Sale decât atunci când a fost recunoscut drept singurul conducător al poporului Israel și i-a dat poporului Său Legea. Aici se afla sceptrul care nu era purtat de o mână omenească; iar faptele deosebit de mari ale Împăratului nevăzut al lui Israel erau nespus de grandioase și înspăimântătoare. PP 365.3

În toate aceste revelații ale prezenței divine, slava lui Dumnezeu s-a manifestat prin Domnul Hristos. Nu numai la venirea Sa, ci de-a lungul tuturor veacurilor, după căderea omului și după ce s-a dat făgăduința mântuirii, “Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine”. (2 Corinteni 5, 19.) Domnul Hristos era temelia și centrul sistemului jertfelor, atât în vremea patriarhilor, cât și în epoca iudaică. De la căderea în păcat a primilor noștri părinți, n-au mai fost legături directe între Dumnezeu și om. Tatăl a dat lumea în mâinile Domnului Hristos, ca prin lucrarea Sa de mijlocire să-l poată mântui pe om și să apere și să îndreptățească autoritatea și sfințenia Legii lui Dumnezeu. Toate legăturile dintre cer și neamul omenesc căzut s-au realizat prin Domnul Hristos. Fiul lui Dumnezeu a fost Acela care li S-a descoperit patriarhilor. Adam, Noe, Avraam, Isaac, Iacov și Moise au înțeles Evanghelia. Ei au așteptat mântuirea prin Înlocuitorul și Garantul omenirii. Acești oameni sfinți din vechime aveau comuniune cu Mântuitorul care urma să vină în lumea noastră, în corp omenesc; iar unii dintre ei au vorbit cu Hristos și cu îngerii cerului față către față. PP 366.1

Domnul Hristos nu a fost numai conducătorul poporului evreu în pustie — Îngerul în care era Numele lui Dumnezeu și care, învăluit în stâlpul de nor, mergea înaintea mulțimii — ci și Acela care i-a dat lui Israel Legea. În mijlocul slavei înfricoșătoare de la Sinai, Domnul Hristos a proclamat în auzul întregului popor Cele Zece Porunci ale Legii Tatălui Său. El a fost Acela care i-a dat lui Moise Legea, săpată pe tablele de piatră. PP 366.2

Domnul Hristos a fost Acela care i-a vorbit poporului Său prin profeți. Apostolul Petru, scriind bisericii creștine, spune că profeții “care au proorocit despre harul care vă era păstrat vouă, au făcut din mântuirea aceasta ținta cercetărilor și căutării lor stăruitoare. Ei cercetau să vadă ce vreme și ce împrejurări avea în vedere Duhul lui Hristos, care era în ei, când vestea mai dinainte patimile lui Hristos și slava de care aveau să fie urmate”. (1 Petru 1, 10-11.) Vocea lui Hristos este cea care ne vorbește prin Vechiul Testament. “Mărturia lui Hristos este Duhul proorociei”. (Apocalipsa 19, 10.) PP 366.3

În învățăturile pe care le dădea pe când Se afla personal în mijlocul oamenilor, Domnul Isus îndrepta mințile oamenilor către Vechiul Testament. El le spunea iudeilor: “Cercetați Scripturile, pentru că socotiți că în ele aveți viața veșnică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine”. (Ioan 5, 39.) Pe vremea aceea, cărțile Vechiului Testament erau singura parte existentă a Bibliei. Și Fiul lui Dumnezeu a mai declarat: “Au pe Moise și pe profeți; să asculte de ei”. Și a adăugat: “Dacă nu ascultă pe Moise și pe prooroci, nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morți”. (Luca 16, 29.31.) PP 367.1

Legea ceremonială a fost dată de Domnul Hristos. Chiar și după ce nu mai trebuia păstrată, Pavel le-o înfățișa iudeilor în adevărata poziție și valoare, arătând locul pe care îl avea în planul de mântuire și legătura ei cu lucrarea Domnului Hristos; și marele apostol arăta că legea aceasta era măreață, vrednică de divinul ei Dătător. Serviciul solemn de la sanctuar preînchipuia marile adevăruri care urmau să fie descoperite de-a lungul generațiilor ce aveau să vină. Norul de tămâie ce se înălța o dată cu rugăciunile poporului Israel reprezenta neprihănirea Lui, singura care poate face ca rugăciunea păcătosului să fie vrednică de primit înaintea lui Dumnezeu; victima însângerată de pe altarul jertfelor mărturisea despre un Răscumpărător ce avea să vină; iar din Sfânta Sfintelor, semnul vizibil al prezenței lui Dumnezeu strălucea cu putere. În felul acesta, prin veacurile de întuneric și apostazie, credința a fost păstrată vie în inimile oamenilor, până când a sosit timpul pentru venirea lui Mesia cel făgăduit. PP 367.2

Isus a fost lumina poporului Său — Lumina lumii — înainte de a veni pe pământ în corp omenesc. Prima rază de lumină, care a străpuns întunericul în care păcatul învăluise omenirea, a venit de la Domnul Hristos. Și de la El a venit orice rază strălucitoare a cerului care a căzut asupra locuitorilor pământului. În planul de mântuire, Domnul Hristos este Alfa și Omega — Cel dintâi și Cel de pe urmă. PP 367.3

De când Mântuitorul și-a vărsat sângele pentru iertarea păcatelor și S-a înălțat la cer, “ca să Se înfățișeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu” (Evrei 9, 24), s-a revărsat lumină de la crucea Golgotei și din locurile sfinte ale Sanctuarului ceresc. Dar lumina aceasta mai clară, ce ne-a fost dată, n-ar trebui să ne facă să o disprețuim pe aceea care, în vremurile de la început, a fost primită prin simbolurile care vesteau venirea Mântuitorului. Evanghelia lui Hristos revarsă lumină asupra sistemului iudaic și dă importanță legii ceremoniale. Pe măsură ce se descoperă adevăruri noi, iar ceea ce era cunoscut de la început ajunge să fie pus într-o lumină mai clară, caracterul și scopurile lui Dumnezeu sunt date pe față în purtarea Lui cu poporul ales. Fiecare nouă rază de lumină pe care o primim ne aduce o mai clară înțelegere a planului de mântuire, care este aducerea la îndeplinire a voinței divine cu privire la mântuirea omului. Vedem astfel o nouă frumusețe și o nouă forță în Cuvântul inspirat și studiem paginile lui cu un interes mai profund și mai captivant. PP 367.4

Sunt mulți care susțin că Dumnezeu a pus un zid de despărțire între evrei și ceilalți oameni, că grija și iubirea Sa, care au fost în mare măsură retrase de la restul omenirii, au fost concentrate asupra poporului Israel. Dar Dumnezeu n-a conceput ca poporul Său să înalțe un zid de despărțire între el și semeni. Inima Iubirii infinite era deschisă tuturor locuitorilor pământului. Deși ei L-au lepădat, El căuta fără încetare să li se descopere și să-i facă părtași la iubirea și harul Său. Binecuvântarea Sa a fost dată poporului Său ales, pentru ca, la rândul lui, el să fie o binecuvântare pentru alții. PP 368.1

Dumnezeu l-a chemat pe Avraam, l-a făcut să prospere și l-a onorat; iar credincioșia patriarhului a fost o lumină pentru oamenii din toate țările pe unde a peregrinat. Avraam nu s-a izolat de oamenii din jurul său. El a cultivat relații de prietenie cu domnitorii națiunilor înconjurătoare, dintre care unii îl tratau cu mare respect, iar cinstea, altruismul, vitejia și bunăvoința lui reprezentau caracterul lui Dumnezeu. În Mesopotamia, Canaan, Egipt și chiar înaintea locuitorilor Sodomei, Dumnezeul cerului a fost descoperit prin reprezentantul Său. PP 368.2

Astfel, Dumnezeu li S-a descoperit egiptenilor și tuturor națiunilor legate de această puternică împărăție, prin Iosif. De ce a ales oare Dumnezeu să-l înalțe atât de mult pe Iosif în mijlocul egiptenilor? El ar fi putut să folosească o altă cale pentru aducerea la îndeplinire a planurilor Sale față de fiii lui Iacov; dar a dorit să facă din Iosif o lumină și l-a așezat în palatul împăratului, pentru ca lumina cerului să poată ajunge la cei de departe și la cei de aproape. Prin înțelepciunea și dreptatea sa, prin curăția și bunăvoința vieții sale zilnice, prin devotamentul lui față de interesele poporului — și poporul acela era poporul unei națiuni idolatre — Iosif a fost un reprezentant al lui Hristos. În binefăcătorul, către care tot Egiptul se întorcea cu recunoștință și laude, acel popor păgân trebuia să vadă iubirea Creatorului și Răscumpărătorului lui. Și în Moise, de asemenea, Dumnezeu a așezat o lumină lângă tronul celei mai mari împărății a pământului, pentru ca toți aceia care ar fi voit să-L poată afla pe viul și adevăratul Dumnezeu. Și toată această lumină le-a fost dată egiptenilor mai înainte ca mâna lui Dumnezeu să se întindă asupra lor cu judecățile Sale. PP 368.3

Cu prilejul eliberării poporului Israel din Egipt, cunoașterea puterii lui Dumnezeu s-a răspândit în lung și-n lat. Războinicii cetății Ierihon tremurau: “De când am auzit lucrul acesta”, spunea Rahav, “ni s-a tăiat inima și toți ne-am pierdut nădejdea înaintea voastră; căci Domnul Dumnezeul vostru este Dumnezeu sus în ceruri și jos pe pământ”. (Iosua 2, 11.) La sute de ani după exod, preoții filistenilor îi aminteau poporului lor despre plăgile căzute asupra Egiptului, avertizându-l ca nu cumva să se împotrivească Dumnezeului lui Israel. PP 369.1

Dumnezeu l-a chemat pe Israel, l-a binecuvântat și l-a înălțat, nu pentru ca prin ascultarea de Lege numai ei să primească favoarea Lui și să devină primitori exclusivi ai binecuvântărilor Sale, ci ca să Se descopere prin ei tuturor locuitorilor pământului. În vederea îndeplinirii acestui scop, El le-a poruncit să se păstreze deosebiți de națiunile idolatre din jurul lor. PP 369.2

Idolatria și toate păcatele ce veneau pe urmele ei erau o urâciune înaintea lui Dumnezeu și El a poruncit poporului Său să nu se amestece cu celelalte popoare — “să nu te iei după popoarele acestea în purtarea lor” (Exod 23, 24) și să-L uite pe Dumnezeu. El le-a interzis căsătoria cu idolatrii, ca nu cumva inimile lor să se depărteze de El. Era tot atât de trebuincios atunci, cum este și astăzi, ca poporul lui Dumnezeu să fie curat, “neîntinat de lume”. El trebuia să se păstreze neatins, liber de spiritul acesteia, pentru că ea este vrăjmașă adevărului și neprihănirii. Dar Dumnezeu nu intenționa ca poporul Său, într-o exclusivistă îndreptățire de sine, să se izoleze de lume, astfel încât să nu poată avea vreo influență asupra ei. PP 369.3

Asemenea Învățătorului lor, urmașii Domnului Hristos din fiecare veac trebuie să fie lumina lumii. Mântuitorul spunea: “O cetate așezată pe un munte nu poate să rămână ascunsă. Și oamenii nu aprind lumina ca s-o pună sub obroc, ci o pun în sfeșnic și luminează tuturor celor din casă”, adică din lume. Și El adaugă: “Tot așa să lumineze și lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune și să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri”. (Matei 5, 14-16.) Aceasta este tocmai ce au făcut Enoh, Noe, Avraam, Iosif și Moise. Este tocmai ceea ce dorea Dumnezeu să facă poporul Israel. PP 369.4

Inima lor, rea de necredință, aflată sub controlul lui Satana, i-a făcut să ascundă lumina, în loc s-o facă să lumineze asupra popoarelor înconjurătoare; a fost același spirit bigot care i-a determinat fie să urmeze obiceiurile nelegiuite ale păgânilor, fie să se țină deoparte, într-o atitudine plină de mândrie, ca și cum iubirea și purtarea de grijă a lui Dumnezeu erau numai pentru ei. PP 370.1

După cum Biblia ne prezintă două legi — una neschimbătoare și veșnică, iar cealaltă trecătoare, provizorie — tot astfel sunt două legăminte. Legământul harului a fost făcut întâia dată cu omul în Eden, când, după cădere, s-a dat o făgăduință divină — că sămânța femeii urma să zdrobească capul șarpelui. Legământul acesta le oferea tuturor oamenilor iertare și sprijinul harului lui Dumnezeu pentru ascultare viitoare prin credința în Hristos. Li se făgăduia, de asemenea, viața veșnică, cu condiția credincioșiei față de Legea lui Dumnezeu. În felul acesta, patriarhii au primit nădejdea mântuirii. PP 370.2

Același legământ a fost reînnoit față de Avraam în făgăduința: “Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânța ta”. (Geneza 22, 18.) Această făgăduință arăta spre Domnul Hristos. Așa a înțeles-o Avraam (vezi Galateni 3, 8.16) și și-a pus încrederea în Domnul Hristos pentru iertarea păcatelor. Credința aceasta i-a fost socotită ca neprihănire. Legământul cu Avraam menținea, de asemenea, autoritatea Legii lui Dumnezeu. Domnul S-a arătat lui Avraam și i-a zis: “Eu sunt Dumnezeul cel Atotputernic; umblă înaintea Mea și fii fără prihană”. (Geneza 17, 1.) Mărturia lui Dumnezeu cu privire la servul Său credincios a fost: “Avraam a ascultat de porunca Mea și a păzit ce i-am cerut, a păzit poruncile Mele, orânduirile Mele și legile Mele”. (Geneza 26, 5.) Și Domnul i-a spus: “Voi pune legământul Meu între Mine și tine și sămânța ta după tine, din neam în neam; acesta va fi un legământ veșnic, în puterea căruia Eu voi fi Dumnezeul tău și al seminței tale după tine”. (Geneza 17, 7.) PP 370.3

Deși acest legământ a fost făcut cu Adam și reînnoit cu Avraam, a putut fi ratificat numai la moartea lui Isus Hristos. El existase în chip de făgăduință a lui Dumnezeu de la cea dintâi comunicare făcută cu privire la mântuire; fusese primit prin credință; și cu toate acestea, când a fost ratificat de Domnul Hristos, a fost numit un legământ nou. Legea lui Dumnezeu stătea la baza acestui legământ, care în principiu era un acord pentru a-i aduce din nou pe oameni în armonie cu voința divină, așezându-i într-o poziție în care puteau asculta de Legea lui Dumnezeu. PP 370.4

Un alt contract — numit în Scriptură “vechiul legământ” — a fost încheiat între Dumnezeu și Israel, la Sinai, și a fost apoi ratificat prin sângele jertfei. Legământul avraamic a fost ratificat prin sângele Domnului Hristos și a fost numit “al doilea” sau “noul” legământ, deoarece sângele cu care a fost sigilat a fost vărsat după sângele primului legământ. Faptul că noul legământ era valabil în zilele lui Avraam reiese în mod clar din aceea că a fost confirmat atunci atât prin făgăduință, cât și prin jurământul lui Dumnezeu, cele “două lucruri care nu se pot schimba și în care este cu neputință ca Dumnezeu să mintă”. (Evrei 6, 18.) PP 371.1

Dar, dacă legământul avraamic conținea făgăduința mântuirii, de ce s-a mai făcut un alt legământ la Sinai? În robie, poporul pierduse în mare măsură cunoașterea de Dumnezeu și a principiilor legământului avraamic. Eliberându-i din Egipt, Dumnezeu a căutat să le descopere puterea și mila Sa, pentru ca ei să fie făcuți să-L iubească și să aibă încredere în El. I-a dus la Marea Roșie, unde, fiind urmăriți de egipteni, scăparea părea că este imposibilă. Aceasta pentru ca ei să-și poată da seama de totala lor neputință, de nevoia lor de ajutor dumnezeiesc, cum și de faptul că El lucrase izbăvirea lor. În felul acesta, ei au fost umpluți de iubire și recunoștință față de Dumnezeu și de încredere în puterea Lui de a-i ajuta. El și-i alipise de Sine, ca Eliberator al lor din robia trecătoare. PP 371.2

Dar mai era un adevăr, mult mai mare, care trebuia să fie înscris în mintea lor. Trăind în mijlocul idolatriei și al corupției, ei nu aveau o concepție dreaptă cu privire la sfințenia lui Dumnezeu, la păcătoșenia fără margini a inimii lor, la faptul că în ei înșiși nu aveau nici un pic de putere pentru a da ascultare Legii lui Dumnezeu, precum și la nevoia lor după un Mântuitor. Toate acestea trebuia să le învețe. PP 371.3

Dumnezeu i-a adus la Sinai, unde și-a descoperit slava, le-a dat Legea Sa și făgăduința unor mari binecuvântări, cu condiția ascultării: “Dacă veți asculta glasul Meu și dacă veți păzi legământul Meu.... Îmi veți fi o împărăție de preoți și un neam sfânt”. (Exod 19, 5.6.) Poporul nu și-a dat seama de păcătoșenia inimii lor și de faptul că, fără Hristos, era imposibil pentru ei să țină Legea lui Dumnezeu; și, în mod pripit, au încheiat un legământ cu Dumnezeu. Având impresia că sunt în stare să realizeze propria lor neprihănire, au declarat: “Vom face și vom asculta tot ce a zis Domnul”. (Exod 24, 7.) Ei au fost martori ai proclamării Legii într-o măreție înspăimântătoare și au tremurat de groază înaintea muntelui; și, cu toate acestea, n-au trecut decât câteva săptămâni și au rupt legământul cu Dumnezeu, s-au plecat până la pământ și s-au închinat înaintea unui chip cioplit. Ei nu mai puteau nădăjdui în bunăvoința lui Dumnezeu pe temeiul unui legământ pe care îl călcaseră; și acum, văzându-și păcătoșenia lor și nevoia de iertare, au fost aduși în situația de a-și da seama de nevoia lor după un Mântuitor, descoperit în legământul avraamic și preînchipuit în jertfele aduse. Acum, prin credință și iubire, au fost legați de Dumnezeu ca Izbăvitor al lor din robia păcatului. Acum erau pregătiți să prețuiască binecuvântările noului legământ. PP 371.4

Condițiile “vechiului legământ” erau: ascultă și vei trăi. “Să le împlinească omul, ca să trăiască prin ele” (Ezechiel 20, 11; Leviticul 18, 5); dar “blestemat să fie cine nu va împlini cuvintele legii acesteia și cine nu le va face”. (Deuteronom 27, 26.) Noul legământ a fost întemeiat pe “făgăduințe mai bune” — făgăduința iertării păcatelor și a harului lui Dumnezeu de a înnoi inima și a o aduce în armonie cu principiile Legii lui Dumnezeu. “Iată legământul pe care-l voi face cu casa lui Israel, după zilele acelea, zice Domnul: Voi pune Legea Mea înlăuntrul lor, o voi scrie în inima lor ... le voi ierta nelegiuirea și nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor”. (Ieremia 31, 33-34.) PP 372.1

Aceeași Lege care a fost săpată pe tablele de piatră este scrisă de Duhul Sfânt pe tablele inimii. În loc să încercăm să realizăm propria noastră neprihănire, noi primim neprihănirea Domnului Hristos. Sângele Său face ispășire pentru păcatele noastre. Ascultarea Lui este primită ca fiind a noastră. Apoi, inima renăscută prin Duhul Sfânt va aduce “roadele Duhului”. Prin harul lui Hristos, vom trăi în ascultare de Legea lui Dumnezeu, scrisă acum în inimile noastre. Având Duhul lui Hristos, vom umbla așa cum a umblat El. Prin profet, El declară despre Sine: “Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Și Legea Ta este în fundul inimii mele”. (Psalmii 40, 8.) Iar când era în mijlocul oamenilor, El a spus: “Tatăl Meu nu M-a lăsat singur, pentru că totdeauna fac ce-I este plăcut”. (Ioan 8, 29.) PP 372.2

Apostolul Pavel arată lămurit legătura dintre credință și Lege în cadrul noului legământ. El zice: “Fiindcă suntem îndreptățiți prin credință, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos”. “Deci, prin credință desființăm noi Legea? Nicidecum, noi întărim Legea.”. “Căci lucru cu neputință Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere” — ea nu putea să-l îndreptățească pe om, pentru că, în natura sa păcătoasă, el nu putea să țină Legea — “Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimițând, din pricina păcatului, pe Însuși Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului, pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământești, ci după îndemnurile Duhului”. (Romani 5, 1; 3, 31; 8, 3.4.) PP 373.1

Lucrarea lui Dumnezeu este aceeași în toate timpurile, deși sunt diferite trepte de dezvoltare și diferite manifestări ale puterii Sale, pentru a putea face față nevoilor oamenilor din diferite timpuri. Începând cu prima făgăduință a Evangheliei, coborând prin timpurile patriarhale și iudaice și ajungând până în vremurile noastre, are loc o desfășurare progresivă a scopurilor urmărite de Dumnezeu în planul de mântuire. Mântuitorul preînchipuit în ritualurile și ceremoniile legii iudaice este același cu Cel descoperit în Evanghelie. Norii care învăluiau ființa Sa divină s-au dat la o parte; ceața și umbrele au dispărut și Isus, Răscumpărătorul lumii, Se descoperă. El, care a proclamat Legea pe Sinai și care i-a dat lui Moise preceptele legii ceremoniale, este același care a rostit Predica de pe Munte. Marile principii ale iubirii lui Dumnezeu, pe care le-a prezentat ca temelie a Legii și profeților, sunt numai o repetare a ceea ce i-a spus prin Moise, poporului evreu: “Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, este singurul Domn. Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu toată puterea ta”. “Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”. (Deuteronom 6, 4.5; Leviticul 19, 18.) În ambele dispensațiuni, Învățătorul este același. Cerințele lui Dumnezeu sunt aceleași. Căci toate pornesc de la Cel, “în care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare”. (Iacov 1, 17.) PP 373.2