Parabolele Domnului Hristos

Capitolul 18 — La drumuri și la garduri

Capitol bazat pe textele din Luca 14, 1.12-24.

Mântuitorul Se afla ca oaspete la un ospăț al unui fariseu. El accepta invitații atât din partea celor bogați, cât și de la cei săraci, și, după obiceiul Său, El lega scenele dinaintea Sa cu învățăturile Sale despre adevăr. La Iudei, sărbătorile sacre erau legate de ocaziile lor de bucurie națională și religioasă. Pentru ei acestea erau un simbol al binecuvântărilor vieții veșnice. Ospățul cel mare la care ei aveau să stea la masă împreună cu Avraam, Isaac și Iacov, în timp ce neamurile aveau să fie afară privind cu ochi poftitori, era o temă de care ei se ocupau cu multă plăcere. Lecția avertizării și învățăturii pe care Domnul Hristos dorea să le-o dea, El o ilustră acum prin parabola cu cina cea mare. Iudeii voiau ca binecuvântările lui Dumnezeu, atât pentru viața aceasta, cât și pentru cea veșnică, să le aibă numai pentru ei. Ei tăgăduiau faptul că Dumnezeu are milă și față de neamuri. Prin această parabolă, Domnul Hristos le-a arătat că ei se aflau tocmai în timpul când lepădau invitația milei, chemarea Împărăției lui Dumnezeu. El sublinie faptul că invitația pe care ei au disprețuit-o avea să fie adresată acelora pe care ei i-au disprețuit, acelora de care își fereau hainele ca nu cumva să se atingă de ei, ca și când ar fi fost niște leproși pe care trebuie să-i ocolești. PDH 219.1

În alegerea invitaților pentru ospățul său, fariseul a avut în vedere interesul său egoist. Domnul Hristos i-a zis: “Când dai un prânz sau o cină, să nu chemi pe prietenii tăi, nici pe frații tăi, nici pe neamurile tale, nici pe vecinii bogați, ca nu cumva să te cheme și ei la rândul lor pe tine și să iei astfel o răsplată pentru ce ai făcut. Ci, când dai o masă, cheamă pe săraci, pe schilozi, pe șchiopi, pe orbi. Și va fi ferice de tine, pentru că ei n-au cu ce să-ți răsplătească, dar ți se va răsplăti la învierea celor neprihăniți.” Luca 14, 12-14. PDH 220.1

Domnul Hristos repetă aici instrucțiunile pe care le dăduse lui Israel prin Moise. La sărbătorile lor sacre Domnul i-a sfătuit “să vină ... străinul, orfanul și văduva care vor fi în cetățile tale, și să mănânce și să se sature.” Deuteronom 14, 29. Aceste întâlniri trebuie să fie ca niște pilde pentru Israel. Fiind astfel învățați bucuria adevăratei ospitalități, poporul trebuia să aibă în tot cursul anului grijă de cei în nevoie și de cei săraci. De fapt aceste sărbători aveau o însemnătate mult mai mare. Binecuvântările spirituale date poporului Israel, nu erau numai pentru ei. Dumnezeu le-a dat pâinea vieții pentru ca ei s-o poate frânge mai departe, lumii. PDH 220.2

Ei n-au împlinit această cerință, această lucrare. Cuvintele Domnului Hristos mustrau egoismul lor. Pentru farisei, cuvintele Lui erau neplăcute. Sperând să îndrepte discuția pe un alt făgaș, unul dintre ei, cu un aer foarte evlavios, exclamă: “Ferice de acela care va prânzi în Împărăția lui Dumnezeu.” Luca 14, 15. Omul acesta vorbi cu o mare siguranță, ca și când el personal era sigur de un loc în Împărăția cerului. Atitudinea sa era asemănătoare atitudinii acelora care se bucură de faptul că sunt mântuiți prin Isus Hristos, în timp ce ei nu se conformează condițiilor în baza cărora este făgăduită mântuirea. Spiritul său era asemenea spiritului lui Balaam, atunci când se ruga: “O, de aș muri de moartea celor neprihăniți, și sfârșitul meu să fie ca al lor!” Numeri 23, 10. Fariseul nu se gândea la faptul că este sau nu pregătit pentru ceruri ci la ceea ce spera că va constitui bucuria sa în ceruri. Afirmația sa era destinată să îndepărteze mințile oaspeților prezenți la ospăț de la subiectul îndatoririi lor practice. El căuta să-i facă să treacă pe lângă îndatoririle vieții prezente, făcându-i să se gândească în viitor la învierea drepților. PDH 221.1

Domnul Hristos citi inima acestui încrezut și pironindu-și ochii asupra lui, El înfățișă celor prezenți caracterul și valoarea privilegiilor prezente. El le-a arătat că ei au o lucrare de făcut, chiar atunci pentru a se putea bucura de binecuvântările viitorului. PDH 221.2

“Un om”, spunea El, “a dat o cină mare și a poftit pe mulți”. La ceasul cinei, a trimis pe robul său să spună celor poftiți: “Veniți căci iată că toate sunt gata.” Dar o foarte curioasă indiferență s-a dat pe față. “Toți, parcă fuseseră vorbiți, au început să se dezvinovățească. Cel dintâi a zis: ‘Am cumpărat un ogor și trebuie să mă duc să-l văd, rogu-te să mă ierți’. Un altul a zis: ‘Am cumpărat cinci perechi de boi și mă duc să-i încerc, iartă-mă te rog.’ Un altul a zis: ‘Tocmai acum m-am însurat, și de aceea nu pot veni’”. Luca 14, 16-20. PDH 221.3

Nici una dintre aceste scuze nu se întemeia pe o nevoie reală. Omul care se scuza spunând că: “trebuie să meargă și să vadă” bucata sa de pământ, el o cumpărase deja. Graba sa de a merge și a vedea se datora faptului că interesul său era absorbit de ceea ce cumpărase. și boii fuseseră de asemenea cumpărați. Încercarea lor era numai satisfacerea interesului cumpărătorului. A treia scuză nu era nici ea mai întemeiată. Faptul că cel invitat s-a căsătorit n-ar fi trebuit ca lucrul acesta să-l împiedice a fi prezent la cină. Și soția sa ar fi fost de asemenea binevenită. Dar el avea propriile lui planuri pentru plăcerile sale și acestea au fost pentru el mai atrăgătoare decât ospățul la care a făgăduit că va lua parte. El se deprinsese să-și găsească plăcerea în societatea altora, decât în aceea a gazdei. El n-a cerut scuze și în refuzul său n-a încercat să dea pe față nici măcar bună cuviință. Acel “nu pot” a fost numai un voal acoperitor al adevărului-adică — “Nu-mi pasă, nu vin.” PDH 222.1

Toate aceste scuze trădează de fapt o minte preocupată. Altele erau interesele de care erau cu totul absorbiți acești invitați. Invitația de care ei s-au legat — la început — că o vor accepta, a fost dată la o parte, iar prietenul cel generos a fost insultat datorită indiferenței lor. PDH 222.2

Prin Cina cea Mare, Domnul Hristos simboliza binecuvântările oferite prin solia Evangheliei, binecuvântări care nu sunt altceva decât Hristos Însuși. El este pâinea care se coboară din ceruri, și de la El curg izvoarele mântuirii. Solii lui Dumnezeu au vestit iudeilor venirea Mântuitorului, ei au arătat spre Domnul Hristos ca fiind “Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii”. Ioan 1, 29. La capătul rânduit de El, Dumnezeu le-a oferit cel mai mare dar pe care cerul îl putea da — un dar ce nu poate fi prețuit îndeajuns. Iubirea lui Dumnezeu a dat cel mai costisitor ospăț, punând la dispoziție resurse inepuizabile. “Dacă mănâncă cineva pâinea aceasta, va trăi în veac”. Ioan 6, 51. PDH 222.3

Dar pentru a accepta invitația Evangheliei, ei trebuie să-și subordoneze interesele lor lumești unicului scop și anume, aceluia de a primi pe Hristos și neprihănirea Lui. Pentru mântuirea omului, Dumnezeu a dat totul și El îi cere să așeze slujirea Lui mai presus de orice considerație pământească egoistă. El nu poate accepta o inimă împărțită. Inima care este absorbită de pasiuni firești nu poate fi predată lui Dumnezeu. PDH 223.1

Învățătura este pentru toate timpurile. Noi trebuie să urmăm pe Mielul lui Dumnezeu oriunde merge El. Noi trebuie să alegem călăuzirea Lui, căci tovărășia Lui valorează mai mult decât tovărășia prietenilor pământești. Domnul spune: “Cine iubește pe tată, ori pe mamă, mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine, și cine iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine”. Matei 10, 37. PDH 223.2

În vremea Domnului Hristos, în jurul mesei în familie, atunci când frângeau pâinea zilnică, mulți repetau cuvintele: “Ferice de acela care va prânzi în Împărăția lui Dumnezeu”. Dar Domnul Hristos a arătat cât de greu era să se găsească oaspeți pentru ospățul pregătit cu un preț așa de mare. Cei care ascultau cuvintele Lui erau conștienți de faptul că ei disprețuiesc invitația milei. Pentru ei, averile pământești, bogățiile și plăcerile erau totul. Ca și când s-ar fi înțeles cu toții, fiecare s-a scuzat. PDH 223.3

La fel stau lucrurile și astăzi. Scuzele aduse pentru refuzul de a primi invitația la Cina cea Mare acoperă întreaga gamă de scuze aduse astăzi pentru refuzul de a primi invitația Evangheliei. Oamenii declară că nu-și pot primejdui perspectivele lor trecătoare, ascultând de cerințele Evangheliei. Ei cântăresc interesele lor trecătoare, considerându-le mai de preț decât cele veșnice. Chiar binecuvântările pe care le-au primit din partea lui Dumnezeu devin o barieră care-i desparte de Creatorul și Răscumpărătorul lor. Ei nu vor să fie împiedicați în scopurile și planurile lor omenești și ei spun solului iubirii divine: “Du-te, când voi mai avea prilej, te voi chema.” Faptele Apostolilor 24, 25. Alții invocă greutățile ce s-ar ivi în legăturile lor sociale dacă ar da ascultare chemării lui Dumnezeu. Ei spun că nu-și pot permite faptul de a strica armonia legăturilor cu rudele și cunoștințele lor. În acest fel ei se dovedesc a fi chiar personajele descrise în parabolă. Cel care a dat cina consideră scuzele neserioase, ca o disprețuire a invitației Sale. PDH 224.1

Cel care a spus: “Tocmai acum m-am însurat, și de aceea nu pot veni”, reprezintă o mare clasă de oameni. Sunt mulți acei care îngăduie ca soțiile sau soții lor să-i împiedice de a asculta chemarea lui Dumnezeu. Soțul spune: “Nu pot trăi conform convingerilor mele atâta vreme cât soția mi se împotrivește. Influența ei ar face imposibil pentru mine acest lucru.” Soția aude chemarea plină de iubire: “Veniți, căci iată că toate sunt gata”, și ea spune “Te rog să mă ierți. Soțul meu nu vrea să primească invitația milei. Eu trebuie să-mi urmez soțul și de aceea nu pot veni.” Inimile copiilor sunt mișcate. Ei doresc să vină. Dar ei își iubesc părinții, pe tatăl și pe mama lor, și deoarece aceștia nu răspund chemării Evangheliei, copiii gândesc că nu li se poate cere ca ei să răspundă invitației. Ei spun de asemenea: “Scuzați-ne”. PDH 224.2

Toți aceștia resping chemarea Mântuitorului, pentru că ei se tem de dezbinările ce ar putea strica unitatea familiei. Ei consideră că refuzând a asculta de Dumnezeu își asigură pacea și prosperitatea familiei, dar aceasta nu este decât o amăgire. Cei care seamănă iubirea de sine, vor secera iubire de sine. Respingând iubirea Domnului Hristos, ei resping de fapt, singurul lucru care putea să dea iubirii omenești curăție și statornicie. Unii ca aceștia nu numai că vor pierde cerul, dar ei nu vor ajunge să aibă adevărata bucurie pentru care au sacrificat cerul. PDH 225.1

În parabolă, cel care a dat ospățul, auzind cum s-a răspuns la invitația sa, “s-a mâniat și a zis robului său: ‘Du-te degrabă în piețele și ulițele cetății și adu aici pe cei săraci, ciungi, orbi și șchiopi’.” PDH 225.2

Stăpânul s-a întors de la aceia care au disprețuit bunătatea lui și a invitat o clasă de oameni care nu erau sătuli, care nu aveau case și pământuri. El a invitat pe aceia care erau săraci și flămânzi și care aveau să prețuiască bunurile oferite. “Vameșii și desfrânații”, spunea Domnul Hristos, “merg înaintea voastră în Împărăția lui Dumnezeu”. Matei 21, 31. Oricât ar fi de ticăloase acele specimene omenești, pe care oamenii le disprețuiesc și se îndepărtează de ele, nu sunt nici prea neînsemnate și nici prea decăzute ca să nu fie luate în seamă și iubite de Dumnezeu. Domnul Hristos dorește mult ca ființele omenești împovărate de griji, istovite și oprimate, să vină la El. Hristos dorește nespus de mult să le dea lumina, bucuria, și pacea care nu pot fi găsite în altă parte. Păcătoșii cei mai decăzuți, formează obiectul profundei Lui îndurări și a iubirii Sale pline de căldură. El trimite Duhul Său cel Sfânt care să mijlocească pe lângă ei cu blândețe, căutând să-i atragă la Sine. PDH 225.3

Servul care a adus înăuntru pe săraci și pe orbi, a spus stăpânului său: “Stăpâne, s-a făcut cum ai poruncit, și tot mai este loc. Și stăpânul a zis robului: ‘Ieși la drumuri și la garduri, și pe cei pe care-i vei găsi, silește-i să intre, ca să mi se umple casa’.” Luca 14, 22-23. Aici, Domnul Hristos arată spre lucrarea Evangheliei săvârșite în afara hotarelor iudaismului, la drumurile și cărările omenirii. PDH 226.1

Ascultând de această poruncă, Pavel și Barnaba, au declarat iudeilor: “Cuvântul lui Dumnezeu trebuia vestit mai întâi vouă, dar fiindcă voi nu-l primiți, și singuri vă judecați nevrednici de viața veșnică, iată că ne întoarcem spre Neamuri. Căci așa ne-a poruncit Domnul: ‘Te-am pus ca să fii Lumina Neamurilor, ca să duci mântuirea până la marginile pământului.’ Neamurile se bucurau când au auzit lucrul acesta și preamăreau Cuvântul Domnului. Și toți cei ce erau rânduiți să capete viața veșnică, au crezut.” Faptele Apostolilor 13, 46-48. PDH 226.2

Solia Evangheliei propovăduită de ucenicii Domnului Hristos vestea prima Sa venire în lume. Ea aducea oamenilor vestea cea bună a mântuirii prin credința în El. Ea arăta de asemenea spre cea de-a doua venire în slavă, ca să mântuiască pe poporul Său și prin credință și ascultare ea așeza înaintea oamenilor nădejdea de a fi părtași moștenirii sfinților în slavă. Această solie este dată și astăzi oamenilor, și de data aceasta, ea este însoțită de anunțarea faptului că a doua venirea a Domnului Hristos este chiar la uși. Semnele pe care chiar El le-a arătat cu privire la venirea Sa, s-au împlinit, și prin învățătura Cuvântului lui Dumnezeu, noi putem ști în adevăr că venirea Domnului este chiar la uși. PDH 226.3

În cartea Apocalipsei, Ioan profetizează cu privire la proclamarea soliei Evangheliei, chiar înaintea revenirii a doua oară a Domnului Hristos. El a văzut un înger “zburând prin mijlocul cerului, cu o Evanghelie veșnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminții, oricărei limbi și oricărui norod. El zicea cu glas tare: ‘Temeți-vă de Dumnezeu și dați-I slavă, căci a venit ceasul judecății Lui.’” Apocalipsa 14, 6-7. PDH 227.1

În profeție, această avertizare cu privire la ziua judecății cu soliile legate de ea, este urmată de venirea Fiului omului pe norii cerului. Vestirea judecății este anunțarea faptului că a doua venire a Domnului Hristos este la uși. Și această proclamare este numită Evanghelia cea veșnică. Astfel, vestirea celei de-a doua veniri a Domnului Hristos, anunțarea apropierii ei este arătată a fi o parte esențială a soliei Evangheliei. PDH 227.2

Biblia declară că în zilele din urmă, oamenii vor fi preocupați de planurile lor lumești, de plăceri și de câștigarea de bani. Ei vor fi orbi față de realitățile veșnice. Domnul Hristos spune că așa “cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, aidoma se va întâmpla și la venirea Fiului omului. În adevăr, cum era în zilele dinainte de potop, când mâncau și beau, se însurau și se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie, și n-au știut nimic, până când a venit potopul și i-a luat pe toți, tot așa va fi și la venirea Fiului omului.” Matei 24, 37-39. PDH 228.1

Tot la fel este și astăzi. Oamenii aleargă mereu după vânarea de câștiguri și satisfacerea plăcerilor egoiste, ca și când n-ar fi Dumnezeu, n-ar fi cer, n-ar fi viața veșnică. În zilele lui Noe avertizarea cu privire la venirea potopului a fost dată pentru a trezi pe oameni din stricăciunea lor și a-i chema la pocăință. Tot astfel, solia revenirii în curând a Domnului Hristos este dată cu scopul de a trezi din afundarea lor în lucrurile pământești. Ea este vestită pentru a-i trezi la conștiența realităților veșnice, pentru ca ei să asculte invitația de a veni la ospățul Domnului. PDH 228.2

Invitația Evangheliei trebuie dusă lumii întregi — “oricărui neam, oricărei seminții, oricărei limbi, oricărui norod”. Apocalipsa 14, 6. Ultima solie de avertizare și milă trebuie să lumineze pământul întreg cu slava ei. Ea trebuie să ajungă la toate clasele cu slava ei, bogați sau săraci, la cei de sus sau de jos. “Ieși la drumuri și la garduri” a spus Domnul Hristos, “și silește-i să intre ca să-mi umple casa.” PDH 228.3

Lumea piere din lipsă de Evanghelie. Este o foamete după Cuvântul lui Dumnezeu. Puțini sunt aceia care predică Cuvântul neamestecat cu tradiții omenești. Deși oamenii au Biblia în mâinile lor, ei nu primesc binecuvântarea pe care Dumnezeu a așezat-o acolo în ea, pentru ei. Domnul cheamă pe slujitorii Săi, să ducă solia Sa oamenilor. Cuvântul vieții veșnice trebuie să fie dus acelora care pier în păcatele lor. PDH 228.4

În porunca mergeți la drumuri și la garduri, Domnul Hristos a înfățișat lucrarea tuturor acelora pe care El îi cheamă să lucreze în numele Său. Întreaga lume este câmpul de lucru al slujitorilor Domnului Hristos. Întreaga familie omenească este cuprinsă în adunarea lor. Dumnezeu dorește ca Cuvântul harului Său să fie dus la orice ființă. PDH 229.1

Într-o mare măsură această lucrare trebuie adusă la îndeplinire printr-o lucrare personală. Aceasta a fost metoda de lucru a Domnului Hristos. Lucrarea Sa a fost în mare măsură adusă la îndeplinire prin convorbiri personale. El avea considerație deosebită chiar și numai pentru un singur ascultător. Adesea, prin acel singur ascultător, solia a fost dusă la mii de persoane. PDH 229.2

Noi nu trebuie să așteptăm ca sufletele să vină la noi, trebuie ca noi să le căutăm acolo unde se găsesc ele. Când Cuvântul a fost predicat de la amvon, lucrarea este abia la început. Sunt mulți aceia la care Evanghelia nu va ajunge niciodată, dacă ea nu le este dusă. PDH 229.3

Invitația la ospăț a fost mai întâi adresată poporului iudeu, poporul care a fost chemat să stea ca învățători și conducători printre oameni, în ale căror mâini se aflau sulurile profetice care vorbeau despre venirea Domnului Hristos și cărora le erau încredințate serviciile simbolice care prefigurau lucrarea Sa. Dacă preoții și poporul ar fi dat ascultare chemării, ei ar fi trebuit să se unească cu solii Domnului Hristos în a aduce lumii invitația Evangheliei. Adevărul le-a fost dat, pentru ca ei să-l poată transmite mai departe. Când ei au refuzat chemarea, ea a fost dusă celor săraci, schilozi, celor ce șchioapătă și orbilor. Vameșii și păcătoșii au primit invitația. Când chemarea Evangheliei s-a adresat Neamurilor, planul de lucru era același. La început, solia trebuia vestită la drumuri, adică oamenilor care au o parte activă în lucrările acestei lumi, învățătorilor și conducătorilor poporului. PDH 229.4

Slujitorii lui Dumnezeu să nu uite lucrul acesta. Pentru păstorii turmei, învățătorilor chemați de Dumnezeu la această lucrare, planul acesta trebuie să fie ca un cuvânt ce trebuie ascultat. Acei care fac parte din societatea înaltă trebuie să fie căutați cu simpatie și cu grijă frățească. Oamenii de afaceri din înalte poziții de încredere, oameni cu mari capacități inventive, științifice, oameni de geniu, învățători ai Evangheliei ale căror minți n-au fost chemate la adevărurile speciale ale acestui timp — aceștia trebuie să fie primii care să audă chemarea. Acestora trebuie să le fie adresată invitația. PDH 230.1

Există o lucrare ce trebuie făcută pentru cei bogați. Ei trebuie treziți la conștiența responsabilității lor, ca unii cărora le-au fost încredințate darurile cerurilor. Lor trebuie să li se amintească faptul că ei au să dea socoteală Aceluia care va judeca pe vii și pe morți. Cei bogați au nevoie de munca noastră făcută din iubire și în temere de Dumnezeu. Prea adesea, ei se încred în bogățiile lor, și nu-și dau seama de primejdia în care se află. Ochii minții lor au nevoie să fie atrași la lucrurile cu valoare veșnică. Ei trebuie să recunoască autoritatea adevăratei bunătăți, care spune: “Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă. Luați jugul Meu asupra voastră, și învățați de la Mine, căci Eu sunt blând și smerit cu inima, și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun și sarcina mea este ușoară”. Matei 11, 28-30. PDH 230.2

Aceia care prin educația , averea sau chemarea lor, se află în poziții înalte sunt foarte rar abordați personal în legătură cu interesele lor sufletești. Mulți lucrători creștini ezită să se apropie de acești oameni. Dar n-ar trebui să fie așa. Dacă un om ar fi în pericol să se înece, n-am sta privind la el cum piere, numai pentru că este un avocat, negustor sau judecător. Dacă am vedea anumite persoane gata să cadă în prăpastie, nu trebuie să ezităm să le facem să se retragă, oricare ar fi poziția sau chemarea lor. Noi nu trebuie să ezităm în a avertiza pe oameni de primejdia în care se află. PDH 230.3

Nimeni n-ar trebui neglijat numai pentru aparenta lui înclinare spre cele lumești. Mulți din înalte poziții sociale sunt cu inima împietrită și bolnavi în vanitatea lor. Ei tânjesc după pacea pe care n-o au. În cele mai înalte poziții ale societății, sunt dintre cei care flămânzesc și însetează după mântuire. Mulți ar fi dispuși să fie ajutați, dacă slujitorii lui Dumnezeu i-ar contacta personal, într-un mod foarte amabil, cu o inimă mișcată de dragostea Domnului Hristos. PDH 231.1

Succesul soliei Evangheliei nu depinde de vorbiri savante, de mărturii elocvente sau de argumente puternice. El depinde de simplitatea soliei și de adaptarea ei la sufletele care flămânzesc după pâinea vieții. “Ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?” — iată dorința sufletului. PDH 231.2

La mii de oameni poate fi dusă solia Evangheliei în modul cel mai simplu și mai umil. Oamenii cei mai învățați, aceia care sunt considerați ca fiind cei mai talentați bărbați și femei, sunt adesea reînviorați prin cuvintele simple ale unuia care iubește pe Dumnezeu, și care poate vorbi despre această iubire tot așa de natural ca și omul de lume care vorbește despre lucrurile care-l interesează cel mai mult. PDH 232.1

Adesea, cuvintele bine pregătite și studiate nu au decât foarte puțină influență. Dar expresiile cele adevărate, sincere, ale unui fiu sau fiice a lui Dumnezeu, rostite cu o simplitate naturală, au puterea de a desfereca ușor inimile care fuseseră de multă vreme închise față de Hristos și iubirea Lui. PDH 232.2

Slujitorii Domnului Hristos nu trebuie să uite că ei nu trebuie să lucreze în propria lor putere. Ei trebuie să se prindă de tronul lui Dumnezeu cu credință în puterea Sa de a mântui. Să se lupte cu Dumnezeu în rugăciune, și apoi să lucreze cu toate capacitățile pe care Dumnezeu li le-a dat. Duhul Sfânt este dat pentru eficiența lor. Îngerii slujitori vor fi lângă ei ca să miște inimile. PDH 232.3

Dacă conducătorii și învățătorii din Ierusalim ar fi primit adevărul adus de Domnul Hristos , ce minunat centru misionar ar fi fost orașul lor! Israeliții apostaziați ar fi fost reconvertiți. O mare armată s-ar fi strâns pentru Dumnezeu. Și cât de repede ar fi dus ei Evanghelia în toate părțile lumii. Tot astfel acum, dacă oameni cu influență și cu o mare capacitate de a fi folositori, ar putea fi câștigați pentru Hristos, atunci prin ei, ce lucrare s-ar putea face în a ridica pe cei căzuți, de a aduna pe cei împrăștiați, și a răspândi vestea cea bună a mântuirii în lung și-n lat. Chemarea trebuie adresată foarte repede, iar oaspeții să se strângă la masa Domnului. PDH 232.4

Dar noi nu trebuie să ne gândim numai la oamenii cei mari și cu multe daruri și să neglijăm pe cei săraci. Domnul sfătuiește pe slujitorii Săi să meargă de asemenea la cei de la drumuri și de la garduri, la cei săraci și umili de pe pământ. În curțile și ulițele marilor orașe, pe drumurile lăturalnice de la țară, sunt familii și persoane — poate că sunt străini într-o țară străină — care n-au legături cu nici o biserică și care, în singurătatea lor, ajung să creadă că Dumnezeu i-a uitat. Ei nu înțeleg ce trebuie să facă pentru a fi mântuiți. Mulți sunt cufundați în păcat. Mulți sunt în necazuri. Ei sunt apăsați de suferințe, lipsuri, necredință și descurajare. Boli de toate soiurile, corporale și sufletești, îi macină. Ei doresc foarte mult să găsească o mângâiere a necazurilor lor, iar Satana îi ispitește să o caute în patimi și plăceri care nu aduc decât ruină și moarte. El le oferă succese înșelătoare care se vor dovedi a fi ca cenușa pe buzele lor. Ei își cheltuiesc banii pentru ceea ce nu satură și munca lor pentru ceea ce nu satisface. PDH 232.5

În cei care trec prin asemenea suferință, noi trebuie să vedem pe aceia pe care Domnul Hristos a venit să-i salveze. Invitația pe care El le-o adresează sună: “Voi toți cei însetați, veniți la ape, chiar și cel ce n-are bani! Veniți și cumpărați bucate, veniți și cumpărați vin și lapte, fără bani și fără plată.... Ascultați-mă dar, și veți mânca ce este bun, și sufletul vostru se va desfăta cu bucate gustoase. Luați aminte și veniți la Mine, ascultați și sufletul vostru va trăi.” Isaia 55, 1-3. PDH 233.1

Dumnezeu a dat o poruncă expresă, cum să ne purtăm cu străinul, cu cei proscriși, cu sufletele nevoiașe care sunt slabe în puterea lor morală. Mulți dintre cei care se pare că sunt cu totul indiferenți față de lucrurile religioase, în inimile lor, tânjesc după odihnă și pace. Deși poate că s-au cufundat destul de adânc în păcat, există totuși posibilitatea de a-i salva. PDH 233.2

Slujitorii Domnului Hristos trebuie să-i urmeze exemplul. Mergând din loc în loc, El mângâia pe cei suferinzi, și vindeca pe bolnavi. Apoi le prezenta marile adevăruri ale Împărăției Sale. Aceasta este și lucrarea urmașilor Săi. Alinând suferințele trupului, vom găsi căi pentru a satisface și nevoile sufletului. Putem prezenta pe Mântuitorul cel înălțat și să vorbim despre iubirea Marelui Medic, singurul care are puterea să redea sănătatea. PDH 233.3

Să spunem sărmanilor descurajați, care au pornit pe drumuri greșite, că nu trebuie să ajungă la disperare. Deși au greșit și nu și-au clădit un caracter drept, Dumnezeu dorește să le redea bucuria, și anume, bucuria mântuirii Sale. El găsește o mare plăcere în a lua un material care în aparență nu mai prezintă nici o nădejde, pe aceia prin care a lucrat Satana și să-i facă supuși ai harului Său. Ei se bucură a-i elibera de mânia care va cădea asupra celor neascultători. Spuneți acestora că pentru fiecare suflet există vindecare, există curățire. Există și pentru ei un loc la masa Domnului. El îi așteaptă să le zică bun venit. PDH 234.1

Aceia care merg la drumuri și la garduri vor găsi pe alții cu un caracter cu totul diferit și care au nevoie de sprijinul lor. Sunt de asemenea oameni care trăiesc după toată lumina pe care o au, slujind pe Dumnezeu cum știu mai bine. Deși ei își dau seama că pentru ei trebuie făcută o lucrare mult mai mare, decât ar trebui făcută pentru cei din jurul lor. Ei tânjesc după o mai mare cunoaștere a lui Dumnezeu, dar ei de abia au început să zărească licăririle unei lumini mai mari. Ei se roagă cu lacrimi ca Dumnezeu să le trimită acea binecuvântare pe care, prin credință ei o zăresc de departe. În mijlocul nelegiuirilor marilor orașe, multe suflete de acestea se pot găsi. Mulți dintre ei sunt într-o situație foarte umilă, și din această cauză trec neobservați de lume. Sunt mulți aceia despre care nici predicatorii și nici comunitățile nu știu nimic. Dar în locurile umile, pline de mizerie, ei sunt martori ai Domnului. Poate că au avut puțină lumină și tot atât de puține ocazii de a primi o educație creștină, dar în mijlocul goliciunii, a foamei și frigului, ei caută să slujească altora. Administratorii bogatului har al lui Dumnezeu să caute aceste suflete, să le viziteze acasă la ele și cu rugăciune și prin puterea Duhului Sfânt, să slujească nevoilor lor. Studiați Sfânta Scriptură cu ei și rugați-vă împreună cu ei cu acea simplitate pe care o inspiră Duhul Sfânt. Domnul Hristos va da slujitorilor Săi o solie care va fi pentru suflet asemenea pâinii din cer. Binecuvântările prețioase vor fi transmise de la inimă la inimă, de la familie la familie. PDH 234.2

Porunca dată în parabolă: “Silește-i să intre”, a fost adesea greșit interpretată. Ea a fost privită ca învățând să forțăm pe oameni să primească Evanghelia. Dar expresia denotă mai degrabă urgența invitației și eficiența motivelor prezentate. Evanghelia nu folosește niciodată forța în a aduce pe păcătoși la Hristos. Solia Sa este: “Voi toți cei însetați, veniți la ape”. Isaia 55, 1. “Și Duhul și Mireasa zic: ‘Vino!’... Cine vrea, să ia apa vieții fără plată.” Apocalipsa 22, 17. Puterea iubirii și a harului lui Dumnezeu ne constrânge să venim la El. Mântuitorul spune: “Iată Eu stau la ușă și bat. Dacă aude cineva glasul Meu și deschide ușa, voi intra la el, voi cina cu el și el cu Mine.” Apocalipsa 3, 20. El nu este îndepărtat de disprețul unora și nici izgonit de amenințări, ci caută mereu pe cei pierduți spunând: “Cum să te dau...?” Osea 11, 8. Deși iubirea Lui poate fi respinsă de inimile împietrite, El se întoarce spunând cu o și mai mare putere: “Iată, Eu stau la ușă și bat”. Puterea cuceritoare a iubirii Sale determină pe păcătoși să vină la El. Aceștia spun Domnului Hristos: “Îndurarea Ta mă face mare”. Psalmii 18, 35. PDH 235.1

Domnul Hristos va da slujitorilor Săi aceeași iubire stăruitoare, puternică, pe care chiar El însuși o are în căutarea celor pierduți. Noi nu trebuie numai să spunem: “Veniți!” Sunt unii care aud chemarea, dar urechile lor sunt prea surde ca s-o înțeleagă. Ochii lor sunt prea orbi ca să vadă ceva bun pregătit pentru ei. Mulți își dau seama de marea lor decădere. Ei spun: “Eu nu sunt vrednic să fiu ajutat, lăsați-mă singur”. Dar lucrătorii nu trebuie să dezarmeze. Cu o iubire plină de duioșie și milă să ne apropiem de cei descurajați și neajutorați. Să le dăm din curajul nostru, din speranța și tăria noastră. Să-i determinăm, prin bunătate, să vină. “Căutați să mântuiți pe unii, smulgându-i din foc, de alții fie-vă milă....” Iuda 22.23. PDH 235.2

Dacă slujitorii lui Dumnezeu vor umbla cu El prin credință, El le va da putere în solia lor. Ei vor fi făcuți în stare să prezinte iubirea Sa, cum și primejdia de a respinge harul lui Dumnezeu, în așa fel încât oamenii vor fi determinați să accepte Evanghelia. Domnul Hristos va face minuni dacă oamenii nu vor face altceva decât partea pe care Dumnezeu le-a dat-o s-o facă. În inimile oamenilor de astăzi trebuie făcută o transformare tot așa de mare cum s-a produs în generațiile trecute. Dintr-un hulitor și un desfrânat, John Bunyan a fost salvat, iar John Newton, dintr-un neguțător de sclavi a devenit un vestitor al Mântuitorului înălțat. Și astăzi pot fi salvați dintre oameni, un Bunyan și un Newton. Prin elementele omenești care cooperează cu divinitatea, mulți dintre dezmoșteniții sorții vor fi recâștigați, și la rândul lor vor căuta să lucreze la refacerea chipului lui Dumnezeu în alții. Acei care au avut foarte puține ocazii, care au umblat în rătăcire pentru că n-au cunoscut un drum mai bun, acestora le vor fi aduse razele de lumină. După cum Cuvântul Domnului Hristos adresat lui Zacheu spunea: “Astăzi trebuie să rămân în casa ta” (Luca 19, 5), tot așa va ajunge și la ei Cuvântul, și aceia care se presupunea că sunt păcătoși cu inimile împietrite se vor dovedi că au inimile tot așa de blânde ca și ale copiilor, pentru că Domnul Hristos s-a plecat să se ocupe de ei. Mulți vor ieși din cele mai mari rătăciri și păcate și vor lua locul altora care au avut ocazii și privilegii, dar pe care nu le-au apreciat. Ei vor fi socotiți ca aleși ai lui Dumnezeu deosebiți și scumpi, și când Domnul Hristos va veni în Împărăția Sa, ei vor sta lângă tronul Său. PDH 236.1

Dar “luați seama ca nu cumva să nu voiți să ascultați pe Cel ce vă vorbește”. Evrei 12, 25. Domnul Hristos spunea: “Căci vă spun că nici unul din cei poftiți nu va gusta din cina Mea.” Luca 14, 24. Ei au respins invitația, și nici unul nu va mai fi invitat. Respingând pe Hristos, iudeii își împietreau inima, abandonându-se puterii lui Satana, așa încât va fi imposibil pentru ei să primească harul Său. Tot astfel stau lucrurile și astăzi. Dacă iubirea lui Dumnezeu nu este prețuită și nu ajunge să devină un principiu statornic care să moaie și să supună sufletul, vom fi cu desăvârșire pierduți. Dumnezeu nu poate da pe față o mai mare manifestare a iubirii Sale decât aceea pe care a arătat-o. Dacă iubirea Domnului Hristos nu ne supune inima, atunci nu mai există alte mijloace prin care să putem fi determinați la aceasta. PDH 236.2

De fiecare dată când refuzăm a asculta solia harului, ne întărim în necredința noastră. De fiecare dată când nu suntem dispuși a deschide ușa inimii Domnului Hristos, devenim mai puțin și tot mai puțin binevoitori de a asculta de vocea Lui care ne vorbește. În acest fel ne scădem șansa de a răspunde pozitiv la ultimul apel al harului. Să nu se scrie și despre noi așa cum s-a scris despre vechiul Israel: “Efraim s-a lipit de idoli, lăsați-l în pace.” Osea 4, 17. Domnul Hristos să nu ajungă să plângă din cauza noastră așa cum a plâns asupra Ierusalimului, spunând: “De câte ori am vrut să strâng pe fii tăi, așa cum își strânge găina puii sub aripi, și n-ați vrut! Iată că vi se lasă casa pustie.” Luca 13, 34-35. PDH 237.1

Trăim în timpul când ultima solie de har, ultima invitație, se adresează fiilor oamenilor. Porunca, “ieșiți la drumuri și la garduri”, a ajuns la împlinirea ei finală. Invitația Domnului Hristos va fi dusă la fiecare suflet. Trimișii spun: “Veniți, căci iată că toate sunt gata.” Îngerii cerești lucrează încă împreună cu instrumentele omenești. Duhul Sfânt ne prezintă orice argument pentru a ne convinge să venim la El. Domnul Hristos așteaptă mereu un semn care să-i prevestească faptul că zăvorul a fost dat la o parte și deci ușa inimii se deschide pentru ca El să poată intra. Îngerii așteaptă cu nerăbdare să ducă la cer vestea că un alt păcătos a fost găsit. Oștile cerului așteaptă, fiind gata să atingă corzile harpelor lor și să înalțe un cântec de bucurie pentru faptul că un alt suflet a primit invitația de a veni la ospățul Evangheliei. PDH 237.2