Parabolele Domnului Hristos

30/60

Capitolul 17 — Mai lasă-l și anul acesta

Capitol bazat pe textele din Luca 13, 1-9.

În învățătura Sa, Domnul Hristos a legat avertizarea despre ziua judecății cu invitația milei Sale. “Căci Fiul omului”, spunea El, “a venit nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci să le mântuiască”. Luca 9, 56. “Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El”. Ioan 3, 17. Lucrarea milei Sale și legătura ei cu dreptatea și judecata lui Dumnezeu sunt ilustrate în parabola smochinului neroditor. PDH 212.1

Domnul Hristos avertizase pe oameni de venirea Împărăției lui Dumnezeu și i-a mustrat aspru ignoranța și indiferenta lor. Ei deslușeau foarte repede semnele cerului care prevesteau vremea; dar semnele timpului, care arătau atât de clar lucrarea Lui, nu erau înțelese. PDH 212.2

Dar ca și astăzi, oamenii erau tot așa de gata să spună că, în aceea ce-i privește, sunt favoriții cerului, și că solia de mustrare se adresează altora. Ascultătorii au povestit Domnului Hristos un eveniment care tocmai produsese o mare tensiune. Unele din măsurile luate de Pontius Pilat, guvernatorul Iudeii, au jignit sentimentele poporului. În Ierusalim, s-a produs o mișcare, și Pilat a încercat s-o potolească prin forță. La un moment dat soldații săi au năvălit în curțile templului și au măcelărit câțiva pelerini galileeni, chiar în momentul când aduceau jertfele lor. Iudeii considerau orice nenorocire ca o pedeapsă, consecință a păcatului celui ce suferă, și cei care relatau despre acest act de violență făceau aceasta cu o ascunsă satisfacție. După părerea lor, faptul că le mergea bine dovedea că ei sunt mai buni și, deci, mult mai favorizați de Dumnezeu, decât sau fost acești galileeni. Ei s-au așteptat să audă din partea Domnului Hristos cuvinte de condamnare la adresa acestor oameni care, fără nici o îndoială, meritau din plin pedeapsa. PDH 212.3

Ucenicii Domnului Hristos n-au îndrăznit să-și exprime părerile lor, până când n-au auzit părerea Maestrului lor. De altfel, El le dăduse lecții categorice cu privire la judecarea caracterelor altora și la măsura răsplătirii după mărginirea minții lor. Și totuși, ei așteptau de la Domnul Hristos ca El să denunțe pe acești oameni ca fiind mai păcătoși ca alții. Mare le-a fost însă surpriza când au auzit răspunsul Său. PDH 213.1

Întorcându-Se spre mulțime, Mântuitorul a zis: “Credeți voi”, le-a răspuns Isus, “că acești galileeni au fost mai păcătoși decât toți ceilalți galileeni, pentru că au pățit astfel? Eu vă spun: nu; ci, dacă nu vă pocăiți, toți veți pieri la fel”. Nenorocirile acestea înspăimântătoare au fost îngăduite pentru a-i determina să-și umilească inimile și să se pocăiască de păcatele lor. Furtuna răzbunării se aduna și avea să izbucnească în curând asupra acelora care n-au găsit un adăpost în Hristos. PDH 213.2

În timp ce Domnul Hristos vorbea cu ucenicii și cu mulțimea, El privea mai departe cu o privire profetică în viitor, și a văzut Ierusalimul asediat de oști. El a auzit marșul oștilor străine împotriva cetății alese și a văzut mii și mii de iudei pierind în acest asediu. Mulți iudei, asemenea galileenilor, au fost uciși în curțile templului, chiar atunci când își aduceau jertfele. Nenorocirea care a căzut asupra câtorva persoane constituia un avertisment de la Dumnezeu adresat unei națiuni ce era tot așa de vinovată. “Dacă nu vă veți pocăi”, a spus Domnul Hristos, “toți veți pieri la fel”. Pentru scurt timp, ziua cercării lor mai întârzia. Pentru ei, mai era încă timp să cunoască lucrurile care le dădeau pace. PDH 213.3

“Un om”, continuă El, “avea un smochin sădit în via sa. A venit să caute rod în el, și n-a găsit. Atunci a zis vierului: ‘Iată că sunt trei ani de când viu și caut rod în smochinul acesta, și nu găsesc. Taie-l. La ce să mai cuprindă și pământul degeaba?’”. PDH 214.1

Ascultătorii Domnului Hristos nu puteau înțelege greșit sensul cuvintelor Lui. David a cântat pe Israel ca fiind o viță adusă din Egipt. Isaia a scris: “Via Domnului oștirilor este casa lui Israel, și bărbații lui Iuda sunt vița pe care o iubea”. Isaia 5, 7. Generația care a venit la Mântuitorul era reprezentată de către smochinul din via lui Dumnezeu care se afla în sfera grijii și binecuvântării Sale deosebite. PDH 214.2

Scopul lui Dumnezeu cu poporul Său și posibilitățile slăvite ce-i stăteau înainte au fost prezentate în frumoasele cuvinte: “Ca să fie numiți terebinți ai neprihănirii; un ‘sad’ al Domnului, ca să slujească spre slava Lui”. Isaia 61, 3. Iacov, pe patul de moarte, sub inspirația Duhului Sfânt, a spus despre cel mai iubit fiu al său: “Iosif este vlăstarul unui pom roditor, vlăstarul unui pom roditor sădit lângă un izvor; Ramurile lui se înalță deasupra zidului”. și el continuă “Dumnezeul tatălui tău ... te va ajuta. Cel Atotputernic ... te va binecuvânta. Cu binecuvântările cerurilor de sus, cu binecuvântările apelor de jos”. Geneza 49, 22-25. Astfel Dumnezeu a sădit pe Israel ca pe o viță de soi, lângă izvoarele vieții. El și-avea via “pe o câmpie foarte mănoasă”. El “i-a săpat pământul, l-a curățat de pietre și a sădit în el vițele cele mai alese”. Isaia 5, 1-2. PDH 214.3

“Apoi trăgea nădejde că are să-I facă struguri buni, dar a făcut struguri sălbatici”. Isaia 5, 2. Oamenii din zilele Domnului Hristos făceau o mai mare paradă de evlavia lor de cum au făcut iudeii din veacurile mai dinainte, dar de fapt ei erau mult mai lipsiți de harul cel prețios al Duhului lui Dumnezeu. Roadele cele prețioase ale caracterului care au făcut ca viața lui Iosif să fie așa de plăcută și atrăgătoare, nu se vedeau manifestându-se în viața națiunii iudaice. PDH 215.1

Dumnezeu, prin Fiul Său, căuta roade, dar n-a găsit. Israel era o povară pentru pământ. Chiar existența lui era un blestem; căci ocupa în vie un loc pe care l-ar fi putut ocupa un pom care dădea roade. El a jefuit lumea de binecuvântările pe care Dumnezeu dorea să le reverse asupra ei. Poporul Israel a înfățișat în mod greșit pe Dumnezeu printre națiuni. Nu numai că erau nefolositori, ci în mod vădit erau o piedică. Într-o mare măsură, religia lor ducea în rătăcire pe oameni și, în loc de mântuire, aducea ruină. PDH 215.2

În parabolă, vierul nu se împotrivește hotărârii luate, ca pomul, dacă rămâne mai departe neroditor, să fie tăiat; dar el știe și împărtășește interesul pe care proprietarul îl are față de acest pom neroditor. Nimic nu i-ar face o mai mare bucurie decât să-l vadă crescând și plin de roade. El răspunde dorinței proprietarului spunând: “Mai lăsați-l și anul acesta; am să-l sap de jur împrejur, și am să-i pun gunoi la rădăcină. Poate că de acum înainte va face roadă”. PDH 215.3

Grădinarul nu refuză să îngrijească o plantă așa de nepromițătoare. El este gata să-i acorde o și mai mare îngrijire. El va face ca locul din jurul lui să fie și mai prielnic, acordându-i toată atenția. PDH 215.4

Proprietarul și vierul sunt una în interesul lor față de smochin. Tot la fel, Tatăl și Fiul au fost una în iubirea față de poporul ales. Domnul Hristos a spus ascultătorilor Săi că le vor fi date și mai multe ocazii. Fiecare mijloc pe care iubirea lui Dumnezeu îl putea găsi avea să fie pus în mișcare, astfel încât ei să poată ajunge pomi ai neprihănirii, aducând roade spre binecuvântarea lumii. PDH 216.1

În parabolă, Domnul Hristos n-a înfățișat și rezultatul lucrării grădinarului. Aici, El încheie brusc povestirea. Concluzia Sa s-a oprit la generația care a auzit cuvintele Lui. Lor le-a fost adresată solemna avertizare: “Dacă nu, îl vei tăia”. Depindea de ei dacă aceste cuvinte irevocabile aveau să fie rostite sau nu. Ziua mâniei era aproape. În nenorocirile care căzuseră asupra lui Israel, proprietarul viei, în mila sa, îi avertizase deja despre faptul că pomul neroditor avea să fie tăiat, nimicit. PDH 216.2

Avertizarea aceasta răsună de-a lungul timpului ajungând până la noi, în această generație. O, inimă nepăsătoare, ești tu oare în Via Domnului un pom neroditor? Cuvintele acestea de condamnare să fie oare rostite în curând și în dreptul tău? De când ai primit oare darurile Lui? De câtă vreme veghează și așteaptă El ca să răspunzi cu iubire, iubirii Lui? Sădit în via Sa, sub privegherea plină de grijă a Grădinarului, ce mare privilegiu ai avut! De câte ori n-a mișcat solia Evangheliei inima ta! Porți numele Domnului Hristos și, din punct de vedere formal, în exterior, ești membru al Bisericii care este corpul Său, și totuși, în mod conștient, n-ai o legătură cu inima cea mare a iubirii divine. Fluxul vieții Sale nu curge prin tine. Darurile cele plăcute ale caracterului Său, “roadele Duhului Sfânt”, nu se văd în viața ta. PDH 216.3

Pomul neroditor a beneficiat de ploaie, de lumina soarelui și de grija grădinarului. El și-a luat hrana din pământ. Dar ramurile lui neproductive n-au făcut decât umbră pământului, astfel că nici o plantă aducătoare de roade n-a putut crește la umbra lui. Tot astfel și cu darurile lui Dumnezeu, revărsate asupra ta, ele n-au putut aduce nici un fel de binecuvântare asupra lumii. Tu jefuiești pe alții de privilegii care ar fi putut fi ale altora, dacă tu nu le-ai fi fost o piedică. PDH 217.1

Îți dai seama, deși numai foarte slab, că ești o povară pentru pământ. Totuși, în mila Sa cea mare, Dumnezeu nu te-a tăiat. El nu privește cu răceală asupra ta. El nu Se îndepărtează cu indiferență și nu te lasă pradă nimicirii. Privind la tine El exclamă, așa cum a exclamat cu multe veacuri în urmă în legătură cu Israel: “Cum să te dau Efraime? Cum să te predau Israele?... Nu voi lucra după mânia Mea aprinsă, nu voi mai nimici pe Efraim; căci Eu sunt Dumnezeu, nu un om”. Osea 11, 8-9. Milostivul nostru Mântuitor spune despre tine: “Mai lasă-l și anul acesta; am să-l sap de jur împrejur și am să am grijă de el”. PDH 217.2

Cu ce neobosită iubire a lucrat Domnul Hristos pentru Israel în timpul de har ce li s-a mai adăugat. Pe cruce El S-a rugat. “Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac”. Luca 23, 34. După înălțarea Sa la cer, Evanghelia a fost propovăduită mai întâi în Ierusalim. Acolo a fost revărsat Duhul Sfânt. Acolo, prima comunitate evanghelică a dat pe față puterea Mântuitorului înviat. Acolo Ștefan s-a arătat în fața lui, “ca o față de înger” (Faptele Apostolilor 6, 15), a dat mărturia sa și și-a depus viața. Tot ceea ce cerul putea da, a dat. “Ce aș mai fi putut face viei Mele”, spunea Domnul Hristos, “și nu i-am făcut?” Isaia 5, 4. Astfel dar, grija și munca Sa pentru Sine nu a slăbit, ci crește. El încă mai spune: “Eu o păzesc zi și noapte ca să n-o vatăme nimeni”. Isaia 27, 3. PDH 218.1

“Poate că de acum înainte va face roadă; dacă nu, îl vei tăia”. PDH 218.2

Inima care nu răspunde mijloacelor divine se împietrește până într-atâta, încât nu mai este de loc sensibilă influenței Duhului Sfânt. Atunci se rostesc cuvintele: “Tăiați-l. La ce să mai cuprindă și pământul degeaba?” Luca 13, 7. PDH 218.3

Astăzi El ne invită: “Întoarce-te, Israele, la Domnul, Dumnezeul tău.... Le voi vindeca vătămarea adusă de neascultarea lor, îi voi iubi cu adevărat ... voi fi ca roua pentru Israel; el va înflori ca crinul și va da rădăcini ca Libanul.... Iarăși vor locui la umbra lui, iarăși vor da viață grâului, vor înflori ca via. De la Mine îți vei primi rodul”. Osea 14, 1-8. PDH 218.4