Parabolele Domnului Hristos

24/60

Capitolul 13 — Doi închinători

Capitol bazat pe textele din Luca 18, 9-14.

Pentru unii care “se încredeau în ei înșiși că sunt neprihăniți, și disprețuiau pe ceilalți”, Domnul Hristos a spus parabola Fariseului și a vameșului. Fariseul s-a suit la Templu să se roage, nu pentru că simțea că este păcătos și deci avea nevoie de iertare, ci pentru că gândea despre sine că este drept și spera să câștige astfel laude de la oameni. El privea închinarea sa ca un merit, care-l va recomanda înaintea lui Dumnezeu. În același timp, rugăciunea sa dădea posibilitatea oamenilor să-și facă o părere înaltă despre evlavia sa. El spera să dobândească atât favoarea lui Dumnezeu, cât și a omului. Închinarea sa era determinată de interesele sale egoiste. PDH 150.1

Și astfel, el era plin de îngâmfare. El manifesta aceasta în privirea, umblarea și rugăciunile lui. Ținându-se departe de ceilalți, ca și când ar fi zis: “Dă-te înapoi, nu te apropia de mine, căci sunt sfânt” (Isaia 65, 5), el stătea și se ruga “în sine”. Mulțumit în totul de sine, el gândea că Dumnezeu și oamenii îl privesc cu aceeași plăcere. PDH 150.2

“Dumnezeule, îți mulțumesc”, spunea el, “că nu sunt ca ceilalți oameni, hrăpăreți, nedrepți, desfrânați sau chiar ca vameșul acesta.” Luca 18, 11. Caracterul său îl judeca nu după caracterul cel sfânt al lui Dumnezeu, ci după caracterul altor oameni. Mintea lui era înstrăinată de Dumnezeu și îndreptată spre oameni. Acesta era secretul mulțumirii sale de sine. PDH 150.3

Și el a început să-și enumere faptele sale bune. “Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate veniturile mele.” Luca 18, 12. Religia Fariseului nu ajungea până la suflet. El nu căuta să-și formeze un caracter asemenea lui Dumnezeu, o inimă plină de iubire și milă. El era satisfăcut cu o religie care are de-a face numai cu viața exterioară. Neprihănirea pe care o avea era propria sa neprihănire — rod al propriilor lui fapte — judecată după un standard omenesc. PDH 151.1

Oricine se încrede în sine, considerând că este neprihănit, va disprețui pe ceilalți. Ca și Fariseul, se judecă pe sine comparându-se cu alți oameni și de aceea judecă pe toți ceilalți după sine. Neprihănirea sa este prețuită după a altora, și cu cât sunt aceștia mai răi, cu atât mai neprihănit apare prin contrast, el. Îndreptățirea sa de sine îl face să acuze. Ceilalți sunt condamnați de el ca fiind călcători ai Legii lui Dumnezeu. În acest fel el manifestă același spirit ca al lui Satana, acuzatorul fraților săi. Cu un astfel de spirit, îi este imposibil să intre în comuniune cu Dumnezeu. El se întoarce acasă lipsit de binecuvântarea divină. PDH 151.2

Vameșul s-a suit la Templu împreună cu ceilalți închinători, dar curând s-a retras din mijlocul lor, considerându-se nevrednic să se unească cu ei în rugăciune. Stând mai la o parte el “nu îndrăznea nici ochii să și-i ridice spre cer; și se bătea cu pumnul în piept”, într-o amară zbuciumare sufletească și dispreț față de sine. El simțea că a păcătuit împotriva lui Dumnezeu, că este păcătos și mânjit. El nu aștepta nici măcar milă din partea celor din jurul său, căci aceștia priveau la el cu compătimire. El era conștient de faptul că n-avea nici un merit care să-l recomande înaintea lui Dumnezeu și într-o cumplită disperare el a strigat: “Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul”. Luca 18, 13. El nu se compara cu alții. PDH 151.3

Copleșit de simțământul vinovăției, el stătea acolo ca și când ar fi fost singur în prezența lui Dumnezeu. Singura sa dorință era să fie iertat și să aibă pace, singura lui cerere era după milă, după mila lui Dumnezeu. Si el a fost binecuvântat. “Eu vă spun”, a zis Domnul Hristos, “că mai degrabă omul acesta s-a pogorât acasă socotit neprihănit, decât celălalt.” Luca 18, 14. PDH 152.1

Fariseul și vameșul reprezintă două mari clase de oameni în care se împart cei care vin să se închine înaintea lui Dumnezeu. Primii doi reprezentanți ai acestor clase se află în primii doi copii ce au fost născuți în această lume. Cain gândea despre sine că este neprihănit, drept și de aceea el a venit înaintea lui Dumnezeu numai cu un dar de mulțumire. El nu si-a mărturisit păcatul și n-a recunoscut nevoia lui după mila lui Dumnezeu. Dar Abel a venit înaintea lui Dumnezeu cu jertfa de sânge care simboliza pe Mielul lui Dumnezeu. El a venit ca un păcătos, considerându-se pierdut, singura sa nădejde fiind iubirea nemeritată a lui Dumnezeu. Dumnezeu a privit cu plăcere la jertfa lui, dar la Cain și la jertfa lui n-a privit cu plăcere. Simțământul nevoii noastre, recunoașterea sărăciei și păcatelor noastre, iată primele condiții ale primirii noastre de către Dumnezeu. “Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este împărăția cerurilor” Matei 5, 3. PDH 152.2

Pentru fiecare dintre clasele reprezentate prin Fariseu și vameș, găsim o lecție în istoria vieții apostolului Petru. În primii ani ai apostolatului său, Petru gândea despre sine că este puternic. Asemenea Fariseului, după propria sa judecată, el “nu era ca ceilalți oameni.” Când Domnul Hristos în ajunul trădării Sale înștiința pe ucenicii Săi: “În noaptea aceasta toți veți avea un prilej de poticnire în Mine”, Petru, plin de încredere în sine declară: “Chiar dacă toți ar avea un prilej de poticnire, eu nu voi avea.” Marcu 14, 27.29. Petru nu cunoștea atunci primejdia în care se găsea, încrederea în sine l-a amăgit. El gândea despre sine că este în stare să se împotrivească ispitei, dar când, numai după câteva ore, încercarea veni, el se lepădă de Domnul său blestemând și jurându-se. PDH 152.3

Când însă cântatul cocosului îi reaminti de cuvintele Domnului Hristos, surprins și zdruncinat de ceea ce tocmai făcuse, el s-a întors și a privit la învățătorul său. În aceeași clipă Domnul a privit la Petru și în această privire îndurerată, în care erau amestecate mila și iubirea pentru el, Petru a putut să se înțeleagă pe sine. El a ieșit afară și a plâns amar. Privirea aceea a Domnului Hristos a zdrobit inima sa. Petru a ajuns la un punct crucial în viața sa și plin de amărăciune s-a pocăit de păcatul său. El era asemenea vameșului în mâhnirea și pocăința sa și, asemenea vameșului, el a găsit îndurare. Privirea Domnului Hristos i-a dat certitudinea iertării. PDH 152.4

Acum, încrederea sa în sine dispăruse. Și niciodată, el n-a mai repetat vechile cuvinte pline de mândrie. PDH 154.1

După învierea Sa, Domnul Hristos de trei ori a pus la încercare pe Petru. “Simone, fiul lui Iona”, a spus El, “Mă iubești tu mai mult decât aceștia?” Acum, Petru nu s-a mai înălțat mai presus de frații săi. El a făcut apel la cineva care putea să-i citească inima. “Doamne”, i-a zis el, “Tu toate le știi; știi că Te iubesc.” Ioan 21, 15, 17. PDH 154.2

Apoi el a primit însărcinarea, sau chemarea sa. I-a fost dată o lucrare mult mai mare și mai dificilă decât avusese până atunci. Domnul Hristos l-a însărcinat să hrănească oile și mieii turmei Sale. Încredințând astfel păstoririi sale sufletele pentru care Mântuitorul și-a dat viața, Domnul Hristos a dat lui Petru cea mai puternică dovadă a încrederii pe care o avea în reabilitarea lui. Ucenicul, care cândva fusese neliniștit, mândru și plin de sine, a devenit acum supus și pocăit. De aici înainte el urmă Domnului Său cu lepădare și sacrificiu de sine. El a fost părtaș la suferințele Domnului Hristos; și când Mântuitorul va sta pe tronul slavei Sale, Petru va fi atunci părtaș la slava Sa. PDH 154.3

Răul, care a pricinuit căderea lui Petru și care a ținut departe pe Fariseu de comuniunea cu Dumnezeu, se dovedește și astăzi a fi ruina multor mii de oameni. Nu este nimic așa de ofensator pentru Dumnezeu, sau atât de periculos pentru sufletul omenesc, decât mândria și încrederea în sine. Dintre toate păcatele, acesta este cel mai de plâns și greu de vindecat. PDH 154.4

Căderea lui Petru n-a fost deodată, ci treptată. Încrederea în sine l-a făcut să creadă că este mântuit și astfel, pas cu pas el a mers tot mai jos pe calea decăderii, până când a ajuns să tăgăduiască pe învățătorul său. Niciodată nu ne putem pune cu certitudine încrederea în eul nostru personal sau să ne închipuim, atâta vreme cât suntem aici și nu în ceruri, că suntem siguri împotriva ispitei. Cei care primesc pe Mântuitorul, oricât de sinceră ar fi convertirea lor, n-ar trebui niciodată să fie învățați să spună, sau să considere că sunt mântuiți. Aceasta este o amăgire. Fiecare trebuie să fie învățat să aibă nădejde și credință; dar chiar și atunci când ne predăm pe noi înșine Domnului Hristos și știm că El ne primește, nu suntem scutiți de ispite. Cuvântul lui Dumnezeu spune: “Mulți vor fi curățați, albiți și lămuriți.” Daniel 12, 10. Numai cei care trec cu bine încercarea vor primi coroana vieții. Iacov 1, 12. PDH 155.1

Cei care primesc pe Hristos și în credința lor de la început spun: “sunt mântuit”, sunt în primejdia de a-si pune încrederea în ei înșiși. Ei pierd din vedere propria lor slăbiciune, cum și nevoia lor continuă de putere divină. Unii ca aceștia nu-s pregătiți pentru a face față înșelăciunilor celui rău și, atunci când sunt ispitiți, mulți, asemenea lui Petru, cad până în adâncul păcatului. Noi suntem sfătuiți: “Astfel dar, cine crede că stă în picioare, să ia seama să nu cadă.” 1 Corinteni 10, 12. Singura noastră siguranță este într-o continuă neîncredere în eul nostru și dependența noastră de Domnul Hristos. PDH 155.2

Pentru Petru era necesar ca să învețe să cunoască propriile sale defecte de caracter și nevoia lui de puterea și harul Domnului Hristos. Domnul nu-l putea scăpa din încercări, dar îl putea salva de la înfrângere. Dacă Petru ar fi fost dispus să primească avertizarea Domnului Hristos, atunci el ar fi vegheat în rugăciune; ar fi umblat atunci cu teamă și cutremur, pentru ca picioarele lui să nu se poticnească. și el ar fi primit ajutor divin, astfel încât Satana să nu câștige biruința. PDH 155.3

Petru a căzut din pricina încrederii în sine; și prin pocăință și umilință, picioarele sale au fost din nou întărite. În raportul experienței sale fiecare păcătos poate găsi încurajare. Deși Petru a păcătuit greu, a fost iertat. Cuvintele Domnului Hristos erau scrise în sufletul său: “Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credința ta.” Luca 22, 23. În agonia remușcărilor sale amare, această rugăciune și amintirea privirii plină de iubire și milă a Domnului Hristos i-au dat nădejde. După învierea Sa, Domnul Hristos și-a amintit de Petru și a dat îngerului o solie pe care s-o transmită femeilor: “Duceți-vă de spuneți ucenicilor Lui, și lui Petru, că merge înaintea voastră în Galilea, acolo îl veți vedea, cum v-a spus.” Marcu 16, 7. Pocăința lui Petru a fost primită de către Mântuitorul iertător de păcate. PDH 155.4

Și aceeași îndurare, care a fost acordată ca să salveze pe Petru, este extinsă fiecărui suflet care a căzut sub puterea ispitei. Este ținta deosebită a lui Satana, de a duce pe oameni în păcat și apoi să-i părăsească fără nici un sprijin și tremurând, temându-se să mai ceară iertare. Dar de ce ne-am teme oare, când Dumnezeu a zis: “Afară numai dacă vor căuta ocrotirea Mea, vor face pace cu Mine, da, vor face pace cu Mine.” Isaia 27, 5. Au fost luate toate măsurile pentru a veni în ajutorul neputinței noastre, oferindu-ne tot felul de încurajări pentru a veni la Hristos. PDH 156.1

Domnul Hristos și-a adus ca jertfa trupul Său frânt, pentru a răscumpăra moștenirea lui Dumnezeu și a da celui păcătos o nouă șansă. “De aceea și poate să mântuiască în chip desăvârșit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăiește pururea ca să mijlocească pentru ei.” Evrei 7, 25. Prin viața Sa fără pată, prin ascultarea și moartea Sa pe crucea Golgotei, Domnul Hristos a mijlocit pentru neamul omenesc căzut în păcat. Iar acum, Căpetenia mântuirii noastre mijlocește pentru noi nu numai ca un simplu petiționar, ci ca un biruitor care își cere drepturile biruinței Sale. Jertfa sa este completă, iar ca Mijlocitor al nostru, El aduce la îndeplinire lucrarea pe care de bună voie S-a legat s-o înfăptuiască, prezentând înaintea lui Dumnezeu cădelnița cuprinzând propriile Sale merite fără pată, cum și rugăciunile, mărturisirile și mulțumirile poporului Său. Însoțite de parfumul neprihănirii Sale, acestea se înalță la Dumnezeu ca o mireasmă plăcută. Jertfa Domnului Hristos este primită în întregime și iertarea acoperă toată vinovăția păcatului. PDH 156.2

Domnul Hristos S-a angajat a fi înlocuitorul și garantul nostru și El nu trece pe nimeni cu vederea. El, care n-a putut să vadă ființele omenești expuse ruinei veșnice, fără ca să nu-și reverse sufletul mergând până la moarte pentru ele, va privi cu milă și îndurare asupra fiecărui suflet care își dă seama că nu se poate salva singur. PDH 157.1

Domnul nu va privi asupra niciunui om care se roagă, fără să-l ajute și să-l ridice. El, care prin propria Sa jertfă a pus la dispoziția omului un inepuizabil tezaur de putere morală, nu va da greș în a folosi această putere în favoarea noastră. Noi putem să depunem păcatele și necazurile noastre la picioarele Lui, căci El ne iubește. Fiecare privire și fiecare cuvânt ne invită să avem încredere. El va forma și va modela caracterul nostru după voia Sa. PDH 157.2

În întreaga forță satanică nu există nici o putere care să înfrângă un suflet, care în simplitate se aruncă în brațele Domnului Hristos. “El dă tărie celui obosit și mărește puterea celui care cade în leșin.” Isaia 40, 29. PDH 157.3

“Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept, ca să ne ierte păcatele și să ne curățească de orice nelegiuire.” Domnul spune: “Recunoaște-ți numai nelegiuirea, recunoaște că ai fost necredincioasă Domnului, Dumnezeului tău.... Vă voi stropi cu apă curată, și veți fi fericiți; vă voi curăți de toate spurcăciunile voastre și de toți idolii voștri”, 1 Ioan 1, 9; Ieremia 3, 13; Ezechiel 36, 25. PDH 158.1

Noi însă trebuie să avem o cunoaștere de noi înșine, o cunoaștere care să ducă la pocăință, mai înainte ca noi să putem găsi iertare și pace. Fariseii nu aveau nici o convingere despre păcatul lor. Duhul Sfânt nu putea lucra cu ei. Sufletul lor era închis într-o platoșă a îndreptățirii de sine, asupra căreia săgețile lui Dumnezeu, ascuțite și bine țintite de mâinile îngerilor, nu pot s-o străpungă. Numai acela care se recunoaște a fi un păcătos poate fi mântuit de Domnul Hristos. El a venit să tămăduiască “pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiască robilor de război slobozirea, și orbilor căpătarea vederii, să dea drumul celor apăsați.” Luca 4, 18. “Nu cei sănătoși au trebuință de doctor, ci cei bolnavi.” Luca 5, 31. Noi trebuie să ne cunoaștem adevărata noastră stare, altfel, noi nu vom simți nevoia noastră după ajutorul Domnului Hristos. Noi trebuie să înțelegem primejdia noastră sau, de nu, nu vom alerga spre un loc de refugiu. Noi trebuie să simțim durerile cauzate de rănile noastre sau, de nu, nu vom dori să fim vindecați. PDH 158.2

Domnul spune: “Pentru că zici: ‘Sunt bogat, m-am îmbogățit și nu duc lipsă de nimic’, și nu știi că ești ticălos, nenorocit, sărac, orb și gol; te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curățit prin foc, ca să te îmbogățești; și haine albe, ca să te îmbraci cu ele, și să nu ți se vadă rușinea goliciunii tale; și doftorie pentru ochi, ca să-ți ungi ochii și să vezi.” Apocalipsa 3, 17-18. Aurul curățit prin foc este credința care lucrează prin dragoste. Numai aceasta ne poate aduce în armonie cu Dumnezeu. Noi putem fi activi, noi putem depune o activitate intensă; dar fără o asemenea iubire ca aceea care se află în inima Domnului Hristos, noi nu vom putea niciodată să fim socotiți printre cei care fac parte din familia cerului. PDH 158.3

Nimeni nu poate prin sine să-și dea seama, să-și recunoască greșelile. “Inima este nespus de înșelătoare și deznădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască?” Ieremia 17, 9. Buzele pot mărturisi o sărăcie a sufletului pe care inima n-o recunoaște, în timp ce vorbim lui Dumnezeu despre sărăcia noastră spirituală, inima se poate umfla de mândria superiorității propriei noastre umilințe și a îndreptățirii proprii. Numai într-un singur fel se poate obține adevărata cunoaștere de sine. Noi trebuie să privim la Hristos. Ceea ce face pe oameni să se înalțe atât de mult în propria lor dreptate este necunoașterea Lui. Când contemplăm curăția și desăvârșirea Lui, atunci noi vom vedea propria noastră slăbiciune, sărăcie și propriile noastre defecte, așa cum sunt ele în realitate. Atunci ne vom vedea pierduți și fără de nădejde, îmbrăcați în hainele îndreptățirii de sine asemenea oricărui alt păcătos. Noi vom vedea atunci că, dacă vreodată vom fi mântuiți, aceasta nu se va datora bunătății noastre, ci harului nemărginit al lui Dumnezeu. PDH 159.1

Rugăciunea vameșului a fost ascultată deoarece ea a fost manifestarea dependenței ce căuta să se prindă de cel Atotputernic. Eul personal nu era decât o rușine pentru vameș. Tot așa trebuie văzut de toți aceia care caută pe Dumnezeu. Prin credință — credință care renunță la orice încredere în sine — cel ce se roagă trebuie să se prindă bine de puterea Celui veșnic. PDH 159.2

Nici o formă exterioară nu poate lua locul unei credințe și al unei complete recunoașteri de sine. Dar nimeni nu se poate goli pe sine de eul său. Noi nu putem decât să fim de acord ca Domnul Hristos să facă această lucrare. Atunci, limbajul nostru va fi: Doamne, ia-mi inima; căci eu nu ți-o pot da. Ea este proprietatea Ta. Păstrez-o Tu curată, căci eu n-o pot păstra pentru Tine. Mântuiește-mă în ciuda mea însumi, în ciuda eului meu slab și neasemenea lui Hristos. Modelează-mă, șlefuiește-mă, înalță-mă într-o atmosferă curată și sfântă, în care curentul cel bogat al dragostei Tale să poată curge din sufletul meu. PDH 159.3

Această lepădare de sine nu trebuie făcută numai la începutul vieții de creștin, ci ea trebuie reînnoită la fiecare pas făcut spre cer. Toate faptele noastre bune sunt dependente de o putere ce se află în afara noastră. De aceea trebuie să aibă loc o continuă înălțare a inimii către Dumnezeu, o continuă, serioasă și zdrobitoare mărturisire și părăsire a păcatului, cu o umilire a sufletului înaintea Lui. Numai printr-o continuă lepădare de sine și o permanentă dependență de Domnul Hristos, numai așa vom putea fi siguri în umblarea noastră. PDH 159.4

Cu cât ne apropiem mai mult de Domnul Hristos și cu cât vom vedea mai clar curăția caracterului Său, cu atât mai limpede ne vom da seama de nespus de marea păcătoșenie a păcatului și cu atât mai puțin vom căuta să ne înălțăm pe noi înșine. Aceia pe care cerul îi recunoaște ca fiind sfinți, sunt ultimii care să facă paradă de propria lor bunătate. Apostolul Petru a devenit un credincios slujitor al Domnului Hristos și a fost foarte mult onorat cu lumină și putere divină; el a avut o parte activă în zidirea Bisericii lui Hristos; dar Petru n-a uitat niciodată experiența teribilă a umilinței sale; păcatul său a fost iertat; și totuși, el știa foarte bine că numai harul Domnului Hristos putea să facă față slăbiciunii sale de caracter, care a pricinuit căderea sa. În sine însuși, el n-a găsit nimic cu care să se laude. PDH 160.1

Nici unul dintre apostoli sau dintre profeți n-a pretins că este fără de păcat. Cei care au trăit aproape de Dumnezeu, cei care si-ar fi sacrificat mai degrabă viața decât, cu bună știință, să săvârșească vreun rău, bărbați pe care Dumnezeu i-a onorat cu lumină și putere divină, au mărturisit păcătoșenia propriei lor firi. Ei nu și-au pus încrederea în carne, n-au pretins că au o neprihănire a lor, ei s-au încrezut în totul în neprihănirea Domnului Hristos. Tot așa vor sta lucrurile cu toți aceia care privesc la Hristos. PDH 160.2

La fiecare pas de înaintare în experiența creștină, pocăința noastră va fi tot mai profundă. Acelora pe care Domnul i-a iertat, pe care El îi recunoaște ca fiind poporul Său, El le spune: “Atunci vă veți aduce aminte de purtarea voastră rea și de faptele voastre care nu erau bune; vă va fi scârbă de voi înșivă, din pricina nelegiuirilor și urâciunilor voastre”. Ezechiel 36, 31. El spune de asemenea: “Voi face legământul Meu cu tine, și vei ști că Eu sunt Domnul, ca să-ți aduci aminte de trecut și să roșești, să nu mai deschizi gura de rușine când îți voi ierta tot ce ai făcut”, zice Dumnezeu. Ezechiel 16, 62-63. Atunci, buzele noastre nu se vor mai deschide pentru a rosti cuvintele de laudă la adresa noastră. Vom ști, atunci, că, puterea noastră este numai Hristos. Și vom mărturisi, atunci, împreună cu apostolul: “Știu că nimic bun nu locuiește în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voința să fac binele, dar n-am puterea să-l fac”. Romani 7, 18. “În ceea ce mă privește, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos prin care lumea este răstignită față de mine, și eu față de lume.” Galateni 6, 14. PDH 160.3

În armonie cu această experiență este și porunca: “... duceți până la capăt mântuirea voastră, cu frică și cutremur, nu numai când sunt eu de față, ci cu mult mai mult acum, în lipsa mea. Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi, și vă dă, după plăcerea Lui, și voința și înfăptuirea.” Filipeni 2, 12.13. Dumnezeu nu-ți cere să te temi de faptul că El nu va împlini făgăduințele Sale, că răbdarea Lui se va sfârși, sau că mila Lui se va epuiza. Teme-te mai degrabă de faptul că voința ta nu se va supune voinței lui Dumnezeu și ca nu cumva trăsăturile de caracter moștenite sau cultivate să stăpânească în viața ta. “Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi și vă dă, după plăcerea Lui, și voința și înfăptuirea.” Să te temi ca nu cumva eul să se interpună între tine și Mântuitorul tău. Teme-te mai degrabă ca nu cumva voința ta personală să strice planurile cele mari pe care Dumnezeu vrea să le aducă la îndeplinire prin tine. Teme-te a te încrede în propria ta putere, teme-te a trage mâna ta din mâna Domnului Hristos și a încerca să mergi pe drumurile vieții fără continua Sa prezență. PDH 161.1

Noi trebuie să ne ferim de tot ceea ce ar încuraja mândria și încrederea în sine; de aceea ar trebui să ne ferim a lăuda pe cineva, sau să primim din partea cuiva laude. Este lucrarea lui Satana aceea de a măguli. El se ocupă cu lingușirea în aceeași măsură în care se ocupă cu acuzarea și condamnarea cuiva. În acest fel, el lucrează la ruinarea sufletului. Acei care aduc laude oamenilor sunt folosiți de către Satana, ca agenți ai săi. Toți cei care lucrează pentru Hristos să îndepărteze de la ei orice cuvânt de laudă. Eul trebuie să fie scos din atenția noastră. Numai Domnul Hristos trebuie să fie proslăvit. “Spre cel care ne iubește, care ne-a spălat păcatele noastre cu sângele Său” Apocalipsa 1, 5, trebuie să ne îndreptăm privirea și către El trebuie să se înalțe din inimi laudele noastre. PDH 161.2

Viața în care este nutrită temerea de Dumnezeu nu va fi o viață tristă și mohorâtă. Absența Domnului Hristos face ca fața să fie tristă, iar viața, un șir neîntrerupt de oftaturi. Cei care sunt plini de înălțare și iubire de sine nu simt nevoia unei comuniuni vii, personale, cu Hristos. Inima care n-a căzut pe Stâncă este mândră de integritatea ei. Oamenii doresc o religie impunătoare, maiestoasă. Ei doresc să meargă pe o cale destul de largă ca să poată lua cu ei toate apucăturile lor. Iubirea lor de sine, iubirea de popularitate cum și plăcerea de a fi lăudați, toate acestea îndepărtează pe Mântuitorul din inimile lor și, fără El, este întuneric și tristețe. Dar Domnul Hristos locuind în suflet este un izvor de bucurie. Căci, pentru toți cei care îl primesc, nota dominantă a Cuvântului lui Dumnezeu este bucuria. PDH 162.1

“Căci așa vorbește Cel Prea înalt, a cărui locuință este vecinică și al cărui Nume este sfânt. Eu locuiesc în locuri înalte și în sfințenie; dar sunt cu omul zdrobit și smerit, ca să înviorez duhurile smerite, și să îmbărbătez inimile zdrobite.” Isaia 57, 15. PDH 162.2

Moise a putut privi slava lui Dumnezeu numai când a fost ascuns în crăpătura Stâncii. Numai când vom fi ascunși în despicătura Stâncii, Domnul Hristos ne va acoperi cu palmele Sale străpunse și vom auzi cele ce Domnul spune slujitorilor Săi. Ca și lui Moise, Dumnezeu ni Se va descoperi ca fiind “plin de îndurare și milostiv, încet la mânie, plin de bunătate și credincioșie, care își ține dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea și păcatul” Exod 34, 1-7. PDH 162.3

Lucrarea mântuirii implică urmări ce sunt greu de înțeles de către om. “Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, și la inima omului nu s-au suit, așa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc.” 1 Corinteni 2, 9. Când păcătosul, atras de puterea lui Hristos, se apropie de crucea înălțată a Domnului și se pleacă înaintea ei, el devine o făptură nouă. Atunci, îi este dată o inimă nouă. El devine o făptură nouă în Isus Hristos. Sfințenia nu mai cere nimic de la el. Dumnezeu însuși socotește “neprihănit pe cel ce crede în Isus.” Romani 3, 26. “Iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniți, i-a și proslăvit.” Romani 8, 30. Cât de mare este rușinea și decăderea cauzată de păcat, dar cinstea și înălțarea datorată iubirii răscumpărătoare va fi și mai mare. Tuturor ființelor omenești, care se străduiesc să ajungă asemenea chipului divin, le sunt puse la dispoziție comorile cerului, o putere deosebită care îi va așeza într-o poziție chiar mai înălțată decât cea a îngerilor care n-au păcătuit niciodată. PDH 162.4

“Așa vorbește Domnul, Răscumpărătorul, Sfântul lui Israel, către cel disprețuit și urât de popor, către Robul celor puternici: împărații vor vedea lucrul acesta și se vor scula, și voievozii se vor arunca la pământ și se vor închina, din pricina Domnului, care este credincios, din pricina Sfântului lui Israel care Te-a ales.” Isaia 49, 7. PDH 163.1

“Căci oricine se înalță, va fi smerit; și oricine se smerește, va fi înălțat.” Matei 18, 14. PDH 163.2