Parabolele Domnului Hristos

Capitolul 5 — Asemenea unui grăunte de muștar

Capitol bazat pe textele din Matei 13, 31-32, Marcu 4, 30-32; Luca 13, 18-19.

În mulțimea care asculta cuvintele Domnului Hristos, se aflau mulți farisei. Aceștia observau cu dispreț cât de puțini dintre ascultătorii Domnului îl recunoșteau ca Mesia. Ei se întrebau singuri, cum era posibil ca acest învățător modest să poată ridica poporul Israel la o împărăție universală. Lipsit de bogăție, putere sau onoare, cum avea să stabilească El noua împărăție? Domnul Hristos, care le citea gândurile, le răspunse: PDH 76.1

“Cu ce vom asemăna Împărăția lui Dumnezeu, sau prin ce pildă o vom înfățișa?”. În organizațiile statale din vremea Sa, nu era nimic care i-ar fi putut servi ca model. Nici o societate civilă nu i-ar fi putut sluji ca pildă. Ea “se aseamănă cu un grăunte de muștar”, a spus Domnul Hristos, “care, când este semănat în pământ, este cea mai mică dintre toate semințele de pe pământ; dar, după ce a fost semănat, crește și se face mai mare decât toate zarzavaturile și face ramuri mari, așa că păsările cerului își pot face cuiburi la umbra lui.” Marcu 4, 30-32. PDH 76.2

Embrionul din sămânță crește datorită acțiunii principiului vieții pus acolo de Dumnezeu. Dezvoltarea lui nu depinde de nici o putere omenească. Tot așa este și cu Împărăția Domnului Hristos. Ea este o creațiune nouă. Principiile dezvoltării ei sunt diametral opuse cu acelea care conduc împărățiile acestei lumi. Cârmuirile pământești se folosesc de forța fizică; ele își mențin stăpânirea prin războaie; dar întemeietorul împărăției celei noi este Prințul Păcii. Duhul Sfânt înfățișează împărățiile pământești prin simbolul unor fiare sălbatice de pradă; dar Domnul Hristos este “Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii.” Ioan 1, 29. În planul Său de guvernare nu există folosirea forței brute pentru forțarea conștiinței. Iudeii așteptau ca împărăția lui Dumnezeu să fie stabilită în același fel ca împărățiile lumii. Pentru a promova dreptatea, ei făceau apel la mijloace externe. Ei concepeau metode și planuri. Dar Domnul Hristos sădește înăuntrul omului un principiu. Sădind adevărul și neprihănirea, El combate rătăcirea și păcatul. PDH 77.1

În timp ce Domnul Hristos rostea această parabolă, copăceii de muștar puteau fi văzuți ici și colo, înălțându-se deasupra ierbii și grâului, legănându-și în aer ramurile lor ușoare. Păsărelele zburau din creangă în creangă și ciripitul lor se auzea din frunzișul bogat al muștarilor. Și totuși, sămânța din care a răsărit această gigantă plantă, era printre cele mai mici dintre toate semințele. La început a răsărit numai un lăstar fraged, dar de o mare vitalitate, și el a crescut și s-a dezvoltat, până când a ajuns la mărimea la care se găsea. Tot la fel este și cu Împărăția Domnului Hristos; la început ea apare ca fiind umilă și lipsită de importanță. Comparată cu împărățiile lumii, ea se înfățișează a fi cea mai mică dintre toate. Conducătorii de atunci ai lumii își băteau joc de cuvintele Domnului Hristos, când El declara că este un împărat. Și totuși în puternicele adevăruri încredințate urmașilor Săi, împărăția Evangheliei are în sine viața divină. Și cu ce repeziciune a crescut, cât de mult s-a întins influența ei! Când Domnul Hristos a rostit această parabolă nu erau decât țăranii galileeni care reprezentau noua împărăție. Sărăcia lor și numărul lor mic au fost prezentate mereu și mereu ca motive pentru care oamenii n-ar trebui să se alăture acestor pescari simpli, care urmau lui Isus. Dar sămânță de muștar trebuia să crească și să-și întindă ramurile sale peste lumea întreagă. Când împărățiile acestei lumi, a căror glorie umplea atunci inimile oamenilor, aveau să piară, Împărăția Domnului Hristos avea să rămână ca o putere mare și foarte întinsă. PDH 77.2

Tot astfel și lucrarea harului în inimă este mică la început. Un cuvânt spus, o rază de lumină care pătrunde în suflet, o influență care începe să lucreze, acesta este începutul unei vieți noi; și cine poate să măsoare rezultatele ei? PDH 78.1

În parabola seminței de muștar este ilustrată nu numai creșterea împărăției Domnului Hristos, ci fiecare fază a dezvoltării ei, căci experiența înfățișată în parabolă se repetă. În fiecare generație, Dumnezeu a avut pentru Biserica Sa un adevăr special și o lucrare specială. Adevărul care este ascuns înțelepților și celor prevăzători ai lumii, este descoperit celor umili și asemenea copiilor. El cere sacrificiu de sine. El are bătălii de purtat și biruințe de câștigat. De aceea, la început, au fost puțini cei care i s-au alăturat. Iar aceștia au fost întâmpinați cu opoziție și dispreț de către mai marii acestei lumi și de către o Biserică ce s-a acomodat lumii. Să privim la Ioan Botezătorul, înainte mergătorul Domnului Hristos, stând singur să mustre mândria și formalismul națiunii iudaice. Să privim, de asemenea, la primii vestitori ai Evangheliei în Europa. Cât de umilă și lipsită de perspective se părea misiunea lui Pavel și Sila, doi făcători de corturi, în timp ce ei, împreună cu însoțitorii lor, se îmbarcau pe vas la Troa cu destinația Filipi. Și să privim la “bătrânul Pavel”, în lanțuri, făcând cunoscut pe Domnul Hristos în chiar citadela Cezarilor. Să privim la micile comunități de sclavi și țărani în conflict cu păgânismul Romei imperiale. Să privim la Martin Luther împotrivindu-se acelei biserici puternice, care este capodopera înțelepciunii acestei lumi. Să-l privim susținând cu tărie Cuvântul lui Dumnezeu împotriva atât a împăratului, cât și a papei, declarând: “Aici stau; nu pot face altfel. Așa să-mi ajute Dumnezeu.” Să-l privim pe John Wesley predicând pe Hristos și neprihănirea Lui în mijlocul formalismului, desfrâului și al necredinței. Să privim la acel bătrân asupra căruia apăsa greu povara și durerea lumii păgâne, înaintând ca să i se ofere privilegiul de a le duce solia iubirii Domnului Hristos. Să ascultăm răspunsul clericalismului: “Stai pe loc tinere. Când Dumnezeu va dori să convertească pe păgâni, El va face lucrul acesta și fără ajutorul tău sau al meu.” PDH 78.2

Marii conducători ai gândirii religioase din această generație aduc laude și înalță monumente acelora care au semănat, cu veacuri în urmă, sămânța adevărului. Dar nu se întorc oare astăzi mulți de la această lucrare, spre a călca în picioare ceea ce a răsărit și a crescut din aceeași sămânța? Se repetă și astăzi, ceea ce s-a spus în vechime: “Știm că Dumnezeu a vorbit cu Moise, dar acesta nu știm de unde este.” Ioan 9, 29. Și la fel ca în primele veacuri, adevărurile deosebite pentru zilele noastre nu se găsesc la cei investiți cu autoritate eclesiastică, ci la bărbații și femeile care nu se socotesc prea învățați și nici prea înțelepți ca să mai creadă în Cuvântul lui Dumnezeu. PDH 79.1

“De pildă, fraților, uitați-vă la voi, care ați fost chemați: printre voi nu sunt mulți înțelepți în felul lumii, nici mulți puternici, nici mulți de neam ales. Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de rușine pe cele înțelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de rușine pe cele tari. Și Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii, și lucrurile disprețuite, ba încă lucrurile care nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt” (1 Corinteni 1, 26-28); “pentru ca credința voastră să fie întemeiată nu pe înțelepciunea omenească, ci pe puterea lui Dumnezeu.” 1 Corinteni 2, 5. PDH 79.2

Și în această generație de pe urmă, parabola seminței de muștar trebuie să ajungă la o împlinire deosebită și triumfală. Sămânța cea mică va deveni un copac. Ultima solie de avertizare și har trebuie să ajungă la orice neam, seminție, limbă și norod. Apocalipsa 14, 6.14. “Ca să aleagă din mijlocul lor un popor, care să-I poarte Numele.” Faptele Apostolilor 15, 14; “Și pământul va fi luminat de slava Sa”. Apocalipsa 18, 1. PDH 79.3