Educaţie

Daniel, un ambasador al cerului

În Babilon, Daniel și tovarășii săi au fost, în tinerețea lor, numai în mod aparent ceva mai favorizați de destin decât a fost Iosif în Egipt, în anii de început ai vieții sale; cu toate acestea, ei au fost supuși la teste ale caracterului nu mai puțin severe. De la simplitatea căminului lor din Iudea, acești tineri de descendență regală au fost duși în cel mai măreț oraș, la curtea celui mai mare monarh, și au fost aleși să fie educați pentru a fi în slujba specială a împăratului. Puternice au fost ispitele care i-au înconjurat în acea curte stricată și luxoasă. Faptul că ei, închinătorii lui Iehova, erau prizonieri în Babilon, că vasele locașului lui Dumnezeu fuseseră puse în templul dumnezeilor Babilonului, că împăratul Israelului era el însuși prizonier în mâinile babilonienilor — toate acestea erau amintite cu orgoliu de către învingători, ca o dovadă că religia și obiceiurile lor erau superioare religiei și obiceiurilor evreilor. În aceste împrejurări, tocmai prin umilirea pe care Israel o atrăsese asupra sa prin aceea că se depărtase de poruncile Sale, Dumnezeu a dat Babilonului dovezi ale supremației Lui, dovezi privind sfințenia cerințelor Sale și urmarea sigură a ascultării. Și mărturia a fost dată, în singurul mod în care se putea face aceasta, prin aceia care își păstrau încă neclintită loialitatea față de El. Ed 54.3

Chiar la începutul carierei lor, pentru Daniel și tovarășii lui a venit o probă decisivă. Prevederea ca mâncarea acestora să fie adusă de la masa împăratului era atât o expresie a favorii împăratului, cât și a grijii acestuia pentru bunăstarea lor. Însă pentru că o parte era oferită idolilor, mâncarea de la masa împăratului era consacrată idolatriei; luând din bunătățile împăratului, acești tineri aveau să fie priviți ca unii care se uneau în închinarea pe care o aducea acesta dumnezeilor falși. Loialitatea lor față de Iehova le interzicea să participe la o asemenea închinare. Și nici nu au îndrăznit să riște să simtă efectul ațâțător pe care l-ar fi avut asupra lor luxul și irosirea nesocotită a dezvoltării lor fizice, mintale și spirituale. Ed 54.4

Daniel și tovarășii lui fuseseră instruiți cu credincioșie în principiile Cuvântului lui Dumnezeu. Ei învățaseră să jertfească ce este pământesc în favoarea a ceea ce este spiritual, să caute cel mai înalt bine. Și au cules răsplata. Obiceiurile lor în direcția cumpătării și simțul responsabilității ca reprezentanți ai lui Dumnezeu au avut ca urmare cea mai nobilă dezvoltare a puterilor trupului, minții și sufletului. La sfârșitul pregătirii lor, cu ocazia examinării alături de ceilalți candidați la onorurile împărăției “nu s-a găsit nici unul ca Daniel, Hanania, Mișael și Azaria”. Daniel 1, 19. Ed 55.1

La curtea Babilonului erau adunați reprezentanți ai tuturor țărilor, bărbați cu cele mai alese calități, bărbații cel mai bogat înzestrați cu daruri naturale și posesori ai celei mai înalte culturi pe care o putea oferi această lume; totuși, în mijlocul tuturor acestora, prizonierii evrei nu aveau nici un egal. Nu aveau nici un rival în putere fizică și frumusețe, în vigoare mintală și cunoștințe literare. “În toate lucrurile care cereau înțelepciune și pricepere și despre care îi întreba împăratul îi găsea de zece ori mai destoinici decât toți vrăjitorii și cititorii în stele care erau în toată împărăția lui.” Daniel 1, 20. Ed 55.2

Neclintirea în loialitatea sa față de Dumnezeu, constanța în stăpânirea propriei persoane, demnitatea nobilă a lui Daniel și purtarea frumoasă, politicoasă au făcut ca acesta să capete în tinerețea sa “bunăvoință și trecere înaintea” dregătorului păgân, în grija căruia se afla. Aceleași caracteristici i-au marcat viața. Cu rapiditate s-a ridicat la poziția de prim-ministru al împărăției. De-a lungul domniilor succesive ale diferiților monarhi, căderea națiunii și întemeierea unei împărății rivale, înțelepciunea și calitatea sa de om de stat erau de așa natură — la care se adăuga perfecțiunea în tact, curtenie și bunătatea neprefăcută a inimii, toate combinate cu statornicia în principii, încât chiar și aceia care-l urau au fost nevoiți să recunoască faptul că “n-au putut să găsească nimic, nici un lucru vrednic de mustrare, pentru că el era credincios și nu se găsea nici o greșeală la el și nici un lucru rău”. Daniel 6, 4. Ed 55.3

Când Daniel se prindea de Dumnezeu cu o încredere nestrămutată, spiritul puterii profetice venea asupra lui. Când era cinstit de oameni cu responsabilitățile curții și secretele împărăției, el era onorat de Dumnezeu ca ambasador al Său și învățat să citească misterele veacurilor ce aveau să vină. Monarhii păgâni, prin legătura pe care o aveau cu reprezentanții cerului, au fost constrânși să-L recunoască pe Dumnezeul lui Daniel. “Cu adevărat”, a zis Nebucadnețar, “Dumnezeul vostru este Dumnezeul dumnezeilor și Domnul împăraților și El descoperă tainele”. Iar Darius, în proclamația sa “către toate neamurile, către oamenii de toate limbile care locuiau în toată împărăția”, L-a înălțat pe “Dumnezeul lui Daniel” ca fiind “Dumnezeul cel viu, și El dăinuiește veșnic; Împărăția Lui nu se va nimici niciodată și stăpânirea Lui nu va avea sfârșit”; care “izbăvește și mântuiește, ... face semne și minuni în ceruri și pe pământ”. Daniel 2, 47; 6, 25-27. Ed 56.1