Hristos Lumina Lumii

75/87

Capitolul 75 — Înaintea lui Ana și a curții de judecată a lui Caiafa

Capitol bazat pe textele din Matei 26, 57-75; Matei 27, 1; Marcu 14, 53-72; Marcu 15, 1; Luca 22, 54-71; Ioan 18, 13-27.

În mare grabă, ei L-au dus pe Isus peste pârâul Chedron, au trecut prin grădini și dumbrăvi cu măslini și pe străzile liniștite ale orașului adormit. Era trecut, de acum, de miezul nopții și strigătele gloatei batjocoritoare, care Îl urma, au străpuns strident liniștea nopții. Mântuitorul era legat, păzit cu strășnicie și mișcările Îi provocau durere. În graba nepotolită, cei ce L-au prins L-au dus la palatul lui Ana, fostul mare preot. HLL 698.1

Ana era capul familiei preoților ce slujeau și, din respect pentru vârsta sa, el era recunoscut de către popor ca mare preot. Sfatul său era căutat și adus la îndeplinire ca fiind vocea lui Dumnezeu. El trebuia să fie primul care Îl vede pe Isus captiv, la discreția puterii preoțești. El trebuia să fie prezent la anchetarea celui arestat, de teamă ca nu cumva Caiafa, mai puțin experimentat, să dea greș în a obține ceea ce ei doreau. Iscusința, viclenia și subtilitatea sa trebuiau folosite cu această ocazie; căci condamnarea lui Hristos trebuia obținută cu orice chip. HLL 698.2

În mod legal, Domnul Hristos trebuia să fie judecat de către Sinedriu; dar, adus înaintea lui Ana, El a fost supus unei judecăți preliminare. Sub dominația romană, Sinedriul nu putea să pronunțe definitiv sentința la moarte. El nu putea decât să judece un deținut, iar sentința dată trebuia supusă spre ratificare autorităților romane. Era deci necesar să se aducă împotriva Domnului Hristos acuzații care să fie considerate de către romani ca fiind criminale. De asemenea, trebuia găsită o acuzație care să-L condamne și în fața iudeilor. Un mare număr de preoți și conducători fuseseră convinși de învățătura Domnului Hristos și numai teama de excomunicare i-a împiedicat să-I mărturisească aceasta. Preoții își aminteau foarte bine de întrebarea lui Nicodim: “Legea noastră osândește ea pe un om înainte ca să-l asculte și să știe ce face?” (Ioan 7, 51.) Această întrebare a determinat atunci dezbinarea consiliului, iar planurile lor au fost zădărnicite. Acum, Iosif din Arimatea și Nicodim nu aveau să mai fie invitați, dar erau alții care puteau îndrăzni să vorbească în favoarea dreptății. Judecata trebuia condusă în așa fel, încât să-i unească pe membrii Sinedriului împotriva Domnului Hristos. Erau două acuzații pe care preoții doreau să le aducă. Dacă Domnul Hristos ar fi fost dovedit ca hulitor, atunci El ar fi fost condamnat de către iudei. Dacă ar fi fost acuzat de revoltă, atunci s-ar fi asigurat condamnarea de către romani. Ana a încercat să stabilească cel de-al doilea cap de acuzare. El L-a cercetat pe Domnul Hristos cu privire la ucenicii Săi și cu privire la doctrina Sa, sperând ca Arestatul să spună ceva care să-i dea material pe care să-l interpreteze. El a căutat să stoarcă niște declarații prin care să dovedească faptul că Isus căuta să înființeze o societate secretă, cu scopul de a stabili o nouă împărăție. Atunci, preoții ar fi putut să-L dea în mâinile romanilor, ca fiind tulburător al păcii și generator al răzvrătirii. HLL 698.3

Ca într-o carte deschisă, Domnul Hristos a citit gândurile preotului. Ca și când ar fi citit în sufletul celui care-L interoga, Isus a negat faptul că între El și urmașii Săi ar exista vreo înțelegere secretă sau că El i-ar fi strâns în secret într-un loc întunecos, pentru a-și ascunde planurile. În ceea ce privește planurile și învățătura Sa, El nu avea nici un secret. “Eu am vorbit lumii pe față”, a răspuns El; Eu “totdeauna am învățat pe norod în sinagogă și în templu, unde se adună toți iudeii, și n-am spus nimic în ascuns”. HLL 699.1

Domnul Hristos punea propriul mod de a lucra în contrast cu metodele acuzatorilor Săi. Timp de luni de zile, ei Îl urmăriseră, străduindu-se să-L prindă în cursă și să-L aducă înaintea unui tribunal secret, unde, prin jurământ fals, să obțină ceea ce prin mijloace cinstite era imposibil să obțină. Acum, ei își aduceau la îndeplinire planurile. Prinderea Lui în miez de noapte de către o gloată de oameni, batjocura și abuzurile comise asupra Lui mai înainte de a fi condamnat sau chiar acuzația erau modul lor de a lucra, și nu al Lui. Acțiunea lor era de fapt o violare a legii. Rânduielile lor prevedeau că fiecare om trebuie să fie considerat și tratat ca nevinovat până când i se dovedea vinovăția. Preoții erau astfel condamnați de propriile rânduieli. HLL 699.2

Întorcându-Se spre anchetatorul Său, Domnul Hristos a spus: “Pentru ce Mă întrebi pe Mine?” Nu trimiseseră oare preoții și mai marii norodului spioni care să-I supravegheze toate mișcările și să le raporteze fiecare cuvânt spus de El? N-au fost oare aceștia prezenți la orice întâlnire a Sa cu oamenii și n-au dus ei preoților informații cu privire la tot ceea ce a spus și a făcut El? “Întreabă pe cei ce M-au auzit despre ce le-am vorbit”, a răspuns Isus; “iată, aceia știu ce am spus.” (Ioan 18, 21.) HLL 699.3

Ana a fost redus la tăcere de răspunsul categoric pe care l-a primit. Temându-se ca nu cumva Domnul Hristos să spună ceva cu privire la felul său de comportare, pe care prefera să-l țină ascuns, Ana nu I-a mai spus nimic atunci. Unul dintre aprozii săi, plin de mânie când l-a văzut pe Ana redus la tăcere, L-a lovit pe Domnul Hristos peste față, spunând: “Așa răspunzi marelui preot?” HLL 700.1

Cu un calm profund, Hristos a răspuns: “Dacă am vorbit rău, arată ce am spus rău; dar dacă am vorbit bine, de ce Mă bați?” (Ioan 18, 20-23.) El n-a rostit nici un cuvânt aspru, de răzbunare. Răspunsul Său calm izvora dintr-o inimă lipsită de păcat, răbdătoare și blândă, care nu putea fi provocată. HLL 700.2

Domnul Hristos a suferit nespus datorită abuzurilor și insultelor la care era supus. Din mâinile ființelor pe care El le crease și pentru care făcea un sacrificiu infinit de mare, El a primit orice umilire. Și El a suferit într-un raport direct proporțional cu desăvârșirea sfințeniei Sale și cu ura Sa față de păcat. Judecarea Sa de către oamenii care se comportau ca niște diavoli era pentru El un continuu sacrificiu. A fi înconjurat de ființe omenești, ce se aflau sub controlul lui Satana, era pentru El nespus de revoltător. Și El era conștient de faptul că, într-un moment, printr-o străfulgerare a puterii Sale divine, El ar fi putut transforma în țărână pe cruzii Săi chinuitori. Acest lucru făcea ca judecata să fie și mai greu de suportat. HLL 700.3

Iudeii așteptau un Mesia care să Se manifeste printr-o forță exterioară. Îl așteptau ca pe cineva cu o voință extraordinară, care să schimbe modul de gândire al oamenilor și să obțină de la ei, prin forță, o recunoaștere a supremației și, în același timp, avea să satisfacă și speranțele lor ambițioase. Astfel, când Domnul Hristos era tratat cu dispreț, o mare ispită Îl încerca, și anume aceea de a manifesta caracterul Său divin. Printr-un cuvânt, printr-o privire, El ar fi putut să-i oblige pe persecutorii Săi să mărturisească faptul că El era Domn, mai presus de împărați și conducători, de preoți și templu. Dar dificila Lui sarcină era aceea de a rămâne în poziția pe care și-o alesese, de a fi una cu neamul omenesc. HLL 700.4

Îngerii cerului erau martori, urmărind fiecare mișcare ce se făcea împotriva iubitului lor Conducător. Ei doreau nespus de mult să-L elibereze pe Hristos. Sub conducerea lui Dumnezeu, îngerii sunt atotputernici. Cu o ocazie, ascultând de porunca Domnului Hristos, ei au ucis într-o noapte o armată asiriană de o sută optzeci și cinci de mii de oameni. Cât de ușor ar fi putut îngerii, privind rușinoasa scenă a judecării Domnului Hristos, să-și manifeste indignarea, mistuind pe vrăjmașii lui Dumnezeu! Dar nu li se poruncise să facă acest lucru. El, care ar fi putut să osândească la moarte pe vrăjmașii Săi, a suportat cruzimea lor. Iubirea pentru Tatăl Său și angajamentul Său, luat de la întemeierea lumii, că va deveni Purtător al păcatului L-au făcut să îndure fără să Se plângă de tratamentul barbar al celor pe care venise să-i mântuiască. Era o parte a misiunii Sale aceea de a suporta, în natura Sa omenească, toate loviturile și batjocurile pe care oamenii le puteau îngrămădi asupra Lui. Singura nădejde a omenirii era în această supunere a Domnului Hristos la tot ceea ce El putea îndura din mâinile și inimile oamenilor. HLL 700.5

Domnul Hristos nu spusese nimic care ar fi putut da acuzatorilor Săi vreun câștig de cauză: și totuși El era legat, ceea ce însemna că fusese deja condamnat. Trebuia să existe totuși o formă de justiție. Era necesar să se facă forma unui proces legal. Autoritățile erau hotărâte să grăbească înfăptuirea acestui lucru. Ele erau conștiente de considerația de care Se bucura Domnul Hristos în popor și se temeau că, dacă se făcea vâlvă de arestarea Lui, atunci s-ar fi încercat eliberarea Sa. De asemenea, dacă judecarea și executarea nu se înfăptuiau în același timp, atunci s-ar fi amânat cu o săptămână datorită sărbătorii Paștelui. Faptul acesta însă le-ar fi dat peste cap planurile. Pentru a obține condamnarea lui Hristos, depindeau în mare măsură de gălăgia mulțimii, care era formată în mare parte din pleava Ierusalimului. Dacă s-ar fi întârziat o săptămână, atunci entuziasmul ar fi scăzut și nu era exclus să aibă loc o reacție. Atunci, cea mai bună parte din norod s-ar fi ridicat în favoarea Domnului Hristos; mulți ar fi putut să aducă mărturie în apărarea Lui, arătând marile lucrări pe care El le făcuse. Aceasta ar fi trezit indignarea poporului împotriva Sinedriului. Modul în care ei au procedat ar fi fost condamnat, iar Domnul Hristos ar fi fost eliberat, pentru a primi iarăși închinare din partea mulțimii. De aceea, preoții și mai marii norodului au hotărât ca, înainte ca planurile lor să fie cunoscute, Hristos să fie dat în mâinile romanilor. HLL 703.1

Dar, mai înainte de toate, trebuia găsit un cap de acuzare împotriva Lui. Până acum însă, ei nu găsiseră nimic. Ana a poruncit ca Domnul Hristos să fie dus la Caiafa. Acesta aparținea partidei saducheilor, dintre care unii erau cei mai înverșunați vrăjmași ai Domnului Hristos. El însuși, deși era mai slab în ceea ce privește puterea caracterului, era tot atât de aspru, fără inimă și fără scrupule ca Ana. El n-ar fi lăsat nici un mijloc nefolosit pentru a-L nimici pe Isus. Era dis-de-dimineață și încă întuneric; la lumina torțelor și a felinarelor, gloata înarmată și prizonierul ei au pornit spre palatul marelui preot. Aici, în timp ce membrii Sinedriului se adunau, Ana și Caiafa L-au interogat din nou pe Domnul Hristos, dar fără succes. HLL 703.2

Când consiliul s-a adunat în sala de judecată, Caiafa și-a ocupat locul de președinte al Sinedriului. De o parte și de alta erau judecătorii și cei care erau în mod deosebit interesați în acest proces. Soldații romani au fost așezați pe platformă, mai jos de tron. La picioarele tronului marelui preot stătea Domnul Hristos. Asupra Lui erau fixate privirile întregii mulțimi. Agitația era mare. În toată acea mulțime, numai El era calm și senin. Chiar atmosfera din jurul Său părea cuprinsă de o influență sfântă. HLL 703.3

Caiafa L-a privit pe Domnul Hristos ca pe rivalul său. Nerăbdarea oamenilor de a-L auzi pe Mântuitorul și aparenta lor grabă de a accepta învățăturile Lui treziseră gelozia amară a marelui preot. Dar, privind acum la Cel arestat, Caiafa era plin de admirație pentru înfățișarea Sa nobilă și demnă. O convingere plana asupra lui, și anume că omul acesta era la fel ca Dumnezeu. În clipa următoare însă, în mod disprețuitor, a alungat acest gând. HLL 704.1

De îndată, vocea lui s-a auzit plină de ironie și aroganță, cerându-I Domnului Isus să facă una din marile Lui minuni înaintea lor. Dar Mântuitorul parcă nici nu auzise cuvintele lui. Poporul a putut face comparație între comportamentul nervos și răutăcios al lui Ana și al lui Caiafa și comportarea maiestuoasă, calmă, a Domnului Hristos. Chiar și în mintea acelei mulțimi înrăite s-a ridicat întrebarea: “Trebuie oare ca acest Om cu o înfățișare dumnezeiască să fie condamnat ca un criminal?” HLL 705.1

Caiafa, conștient de influența pe care Isus o câștiga, a grăbit judecata. Vrăjmașii Domnului Hristos erau în mare încurcătură. Ei erau preocupați să obțină condamnarea Lui, dar nu știau cum să realizeze lucrul acesta. Membrii Sinedriului erau împărțiți în farisei și saduchei. Între ei erau mari animozități și controverse; nici nu îndrăzneau să abordeze unele puncte de discuție, de teamă să nu se certe. Cu câteva cuvinte, Domnul Hristos ar fi putut să le trezească prejudecățile unii împotriva altora și, în acest fel, să le abată mânia de la El. Caiafa știa acest lucru și dorea să evite stârnirea unei dispute. Erau foarte mulți martori care ar fi putut dovedi că Domnul Hristos îi denunțase pe preoți și pe cărturari și că îi caracterizase ca fiind ipocriți și ucigași; dar nu era în avantajul lor să aducă această mărturie. Saducheii, în lupta lor ascuțită cu fariseii, folosiseră un limbaj asemănător. O astfel de mărturie nu avea greutate în fața romanilor, care erau ei înșiși dezgustați de pretențiile fariseilor. Erau foarte multe dovezi că Domnul Hristos nesocotise tradițiile iudaice și vorbise nerespectuos despre multe din rânduielile lor; dar, în ceea ce privește tradiția, fariseii și saducheii erau la cuțite; iar pentru romani, această acuzație n-avea nici o valoare. Vrăjmașii Domnului Hristos nu îndrăzneau să-L acuze de călcarea Sabatului, căci o examinare a acestei probleme ar fi descoperit caracterul lucrării Sale. Dacă minunile Sale de vindecare erau aduse la lumină, atunci însuși scopul pe care preoții îl urmăreau avea să fie anihilat, înfrânt. HLL 705.2

Martori mincinoși fuseseră plătiți să-L acuze pe Domnul Hristos de incitare la rebeliune, la încercarea de a stabili o conducere de stat separată. Dar mărturiile lor s-au dovedit a fi vagi și contradictorii. Cercetați îndeaproape, ei și-au falsificat propriile declarații. HLL 705.3

La începutul lucrării Sale, Domnul Hristos a spus: “Stricați Templul acesta, și în trei zile îl voi ridica”. Într-un limbaj profetic figurat, El profetizase despre moartea și învierea Sa. “El le vorbea despre templul trupului Său.” (Ioan 2, 19.21.) Iudeii înțeleseseră aceste cuvinte într-un sens literal, ca referindu-se la templul din Ierusalim. Din tot ceea ce spusese Domnul Hristos, preoții n-au putut găsi nimic spre a folosi împotriva Lui, în afară de această declarație. Prezentând într-un mod greșit aceste cuvinte, ei sperau să aibă câștig de cauză. Romanii fuseseră și ei angajați în reconstruirea și înfrumusețarea templului și erau foarte mândri de el; orice dispreț manifestat față de el, cu siguranță, le-ar fi trezit indignarea. Aici, în acest punct, romanii și iudeii, fariseii și saducheii se puteau uni, căci toți priveau templul cu multă venerație. În legătură cu acest fapt au fost găsiți doi martori, ale căror mărturii n-au fost chiar atât de contradictorii ca ale celorlalți. Unul dintre ei, care fusese mituit să-L acuze pe Isus, a declarat: “Acesta a zis: ‘Eu pot să stric Templul lui Dumnezeu și să-l zidesc iarăși în trei zile’”. În acest fel, cuvintele Domnului Hristos au fost prezentate în mod greșit. Dacă ar fi fost spuse exact așa cum au fost rostite de El, ei n-ar fi putut să obțină condamnarea nici chiar de către Sinedriu. Dacă Domnul Hristos ar fi fost numai om, așa cum pretindeau iudeii, declarația Sa n-ar fi făcut decât să evidențieze un spirit irațional, lăudăros, dar nu putea fi transformată în hulă. Chiar în modul tendențios în care au fost prezentate de martorii falși, cuvintele Sale n-au conținut nimic care să fie considerat de către romani o crimă vrednică de moarte. HLL 705.4

Cu multă răbdare, Domnul Hristos a ascultat declarațiile ce se băteau cap în cap. El n-a scos nici un cuvânt în apărarea Sa. În cele din urmă, acuzatorii Săi au fost încurcați, confuzi și înnebuniți. Judecata nu făcea deloc progrese; se părea că tot complotul lor avea să dea greș. Caiafa era disperat. Mai rămânea o singură scăpare: Hristos trebuia determinat să Se condamne singur. Marele preot s-a ridicat de pe scaunul său de judecată cu fața schimonosită de patimă, vocea și comportamentul său arătând în mod clar că, dacă ar fi stat în puterea sa, L-ar fi doborât la pământ pe Arestat. “Nu răspunzi nimic?” a exclamat el. “Ce mărturisesc aceștia împotriva Ta?” HLL 706.1

Isus și-a păstrat pacea. “Când a fost chinuit și asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie și ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura.” (Isaia 53, 7.) HLL 706.2

În cele din urmă, Caiafa, ridicând brațul drept spre ceruri, s-a adresat Domnului Isus ca și când ar fi fost rostit un jurământ solemn: “Te jur, pe Dumnezeul cel viu, să ne spui dacă ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu!” HLL 706.3

La acest apel, Domnul Hristos nu mai putea rămâne tăcut. Este un timp când trebuie să taci și unul când trebuie să vorbești. El n-a vorbit până când n-a fost întrebat în mod direct. El știa că, dacă răspundea acum, aceasta avea să însemne cu certitudine moartea Sa. Dar apelul acesta a fost făcut de cea mai înaltă autoritate recunoscută a națiunii și în Numele Celui Preaînalt. Domnul Hristos nu putea să nu arate respectul cuvenit legii. Mai mult decât atât, legătura Sa cu Tatăl era pusă acum sub semnul întrebării. El trebuia să declare în mod clar caracterul și misiunea Sa. Domnul Hristos le spusese ucenicilor Săi: “Orișicine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi și Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri.” (Matei 10, 32.) Acum, prin propriul exemplu, El a repetat învățătura. HLL 706.4

Toate urechile erau foarte atente ca să asculte și toți ochii erau ațintiți asupra feței Sale, atunci când El a răspuns: “Da ... sunt”. O lumină cerească părea că luminează înfățișarea Sa palidă, atunci când a adăugat: “Ba mai mult, vă spun că de acum încolo veți vedea pe Fiul omului șezând la dreapta puterii lui Dumnezeu și venind pe norii cerului.” (Matei 26, 64.) HLL 707.1

Pentru un moment, divinitatea Domnului Hristos străfulgeră prin învelișul Său omenesc. Marele preot tremura sub privirea pătrunzătoare a Mântuitorului. Privirea aceea părea că citește gândurile lui ascunse și îl ardea până la inimă. Niciodată în viața pe care a mai avut-o de trăit, n-a uitat privirea aceea cercetătoare a persecutatului Fiul al lui Dumnezeu. HLL 707.2

“Ba mai mult”, a spus Domnul Hristos, “vă spun că de acum încolo veți vedea pe Fiul omului șezând la dreapta puterii lui Dumnezeu și venind pe norii cerului.” În aceste cuvinte, Domnul Hristos a prezentat reversul scenei ce avea loc atunci. El, Domnul vieții și al slavei, avea să stea la dreapta lui Dumnezeu. El va fi Judecătorul a tot pământul și la hotărârea Lui nu se va mai putea face recurs. Atunci, orice lucru tainic avea să fie așezat în lumina feței lui Dumnezeu, și judecata avea să se exercite asupra fiecărui om, care va fi judecat după faptele sale. HLL 707.3

Cuvintele Domnului Hristos l-au speriat pe marele preot. Gândul că avea să fie o înviere a morților, când toți vor sta la bara judecății lui Dumnezeu, pentru a fi răsplătiți după faptele lor, era pentru Caiafa un gând plin de groază. Scenele judecății finale au trecut cu repeziciune, ca o panoramă, pe dinaintea sa. Pentru o clipă, el a văzut spectacolul îngrozitor al mormintelor ce-și eliberau morții, cu secretele care, spera el, au fost pentru totdeauna ascunse. Pentru un moment, el a avut simțământul că stă în fața Judecătorului celui veșnic, ai cărui ochi, care văd totul, citeau în sufletul său, aducând la lumină tainele ce se considerau ascunse o dată cu cei morți. HLL 708.1

Scena însă a trecut, s-a șters repede din viziunea preotului. Cuvintele Domnului Hristos l-au lovit pe saducheu în inimă. Caiafa negase doctrina învierii din morți, a judecății și a vieții viitoare. Acum, el era cuprins de o furie satanică. Oare acest Om, un arestat ce stătea înaintea sa, să-i atace cea mai iubită teorie? Rupându-și veșmântul, pentru ca poporul să vadă pretinsa lui groază, el a cerut ca, fără să se mai continue cercetările, Arestatul să fie condamnat pentru blasfemie. “Ce nevoie mai avem de martori?” a spus el. “Iată că acum ați auzit hula Lui.” (Matei 26, 65.) Și toți L-au condamnat. HLL 708.2

Conștiința vinovăției și pasiunea l-au făcut pe Caiafa să facă ceea ce a făcut. El era furios pe sine pentru că a crezut cuvintele Domnului Hristos și, în loc să-și sfâșie inima ca urmare a unui profund simțământ al adevărului și să mărturisească faptul că Isus era Mesia, el și-a sfâșiat hainele preoțești, ca semn al unei rezistențe categorice. Acest act al său avea profunde semnificații. Însă puțin și-a dat seama Caiafa de însemnătatea lui. În acest act, făcut spre a-i influența pe judecători și pentru a obține astfel condamnarea Domnului Hristos, marele preot s-a condamnat pe sine. Prin legea dată de Dumnezeu, s-a descalificat pentru slujba preoției. Făcând astfel, el pronunțase asupră-și sentința de condamnare la moarte. HLL 708.3

Un mare preot nu trebuia să-și rupă hainele. Prin legea levitică, acest lucru era interzis sub pedeapsa condamnării la moarte. În nici o împrejurare, în nici o ocazie, preotul nu trebuia să-și rupă hainele. Printre iudei era obiceiul să se rupă veșmintele la moartea unor prieteni, dar preoții nu trebuiau să respecte acest obicei. Domnul Hristos dăduse poruncă expresă lui Moise cu privire la acest lucru. (Leviticul 10, 6.) HLL 708.4

Tot ceea ce purta preotul trebuia să fie întreg și fără cusur. Prin acele frumoase veșminte era reprezentat caracterul marelui antitip, Isus Hristos. Nimic altceva, decât desăvârșirea în îmbrăcăminte și purtare, în cuvânt și spirit, nu putea să fie primit de către Dumnezeu. El este sfânt, și slava și desăvârșirea Sa trebuie să fie reprezentate în serviciile de pe pământ. Numai desăvârșirea putea să reprezinte în mod cuvenit sfințenia serviciilor cerești. Omul mărginit poate să-și sfâșie propria inimă, dând astfel pe față un duh zdrobit și smerit. Dumnezeu va recunoaște acest lucru. Dar veșmintele preoțești nu trebuiau să fie nicidecum sfâșiate, căci aceasta ar fi stricat reprezentarea lucrurilor cerești. Marele preot care ar fi îndrăznit să vină la slujba cea sfântă și să ia parte la serviciul din sanctuar cu veșmintele sfâșiate ar fi fost considerat ca unul care era despărțit de Dumnezeu. Rupându-și veșmintele, el a încetat să mai fie un personaj reprezentativ. El nu mai era acceptat de către Dumnezeu ca un preot activ, care putea sluji. Acest fel de purtare, așa cum se vedea la Caiafa, dădea pe față pasiune și nedesăvârșire omenească. HLL 709.1

Sfâșiindu-și veșmintele, Caiafa a făcut fără efect Legea lui Dumnezeu, pentru a urma tradiția oamenilor. O lege omenească prevedea că, în caz de blasfemie, un preot putea să-și sfâșie veșmintele în semn de groază față de păcat și totuși să fie nevinovat. În acest fel, Legea lui Dumnezeu era anulată de legi omenești. HLL 709.2

Fiecare acțiune a marelui preot era privită cu mult interes de popor; și Caiafa, pentru a impresiona, a căutat să facă risipă de sfințenia lui. Dar în actul acesta, destinat să fie o acuzație împotriva Domnului Hristos, el arunca ocara asupra Aceluia despre care Dumnezeu a zis: “Numele Meu este în El.” (Exod 23, 21.) Astfel, chiar el era acela care comitea o blasfemie. Fiind el însuși condamnat de Dumnezeu, Caiafa a pronunțat sentința de condamnare asupra Domnului Hristos ca un hulitor. HLL 709.3

Când Caiafa și-a rupt hainele, actul său a fost semnificativ în legătură cu locul pe care poporul iudeu avea să-l ocupe de aici înainte ca națiune, față de Dumnezeu. Cândva popor ales al lui Dumnezeu, se despărțea acum de El și devenea foarte repede un popor ce nu mai aparținea lui Iehova. Când, pe cruce fiind, Domnul Hristos a strigat: “S-a sfârșit”, iar catapeteasma templului s-a rupt în două, Veghetorul cel sfânt declara că poporul iudeu Îl respinsese pe Acela care era antitipul tuturor tipurilor, realitatea tuturor umbrelor acelora. Israel s-a despărțit de Dumnezeu. Caiafa putea deci să-și rupă veșmântul său oficial, care arăta că el se pretindea a fi un reprezentant al marelui Mare Preot; căci hainele nu mai aveau nici o însemnătate nici pentru el, nici pentru popor. Marele preot putea mai bine să-și rupă veșmintele de groază, în fața situației lui și a națiunii iudaice. HLL 709.4

Sinedriul hotărâse că Domnul Hristos este vrednic de moarte; dar era împotriva legii iudaice să judece noaptea un arestat. Ca să fie legală, o condamnare nu se putea pronunța decât la lumina zilei și înaintea întregului consiliu în sesiune. Cu toate acestea, Mântuitorul era tratat acum ca un criminal condamnat și lăsat în seama celor mai josnice și a celor mai stricate ființe omenești, ca să fie batjocorit. Palatul marelui preot era înconjurat de o curte deschisă, în care se strânseseră soldații și o mulțime de oameni. Prin această curte a fost dus Domnul Hristos spre camera gărzii, fiind întâmpinat și dintr-o parte, și din alta cu batjocură, făcându-se referință la declarația Sa că este Fiul lui Dumnezeu. Cuvintele Sale: “șezând la dreapta puterii lui Dumnezeu” și “venind pe norii cerului” erau repetate în bătaie de joc. În timp ce Se afla în camera gărzii, așteptând judecarea Sa legală, El n-a fost apărat. Gloata neștiutoare fusese martoră la cruzimea cu care El a fost tratat în fața consiliului și de aceea oamenii și-au luat libertatea să-și manifeste toate elementele satanice ale naturii lor. Înfățișarea nobilă și dumnezeiască a Domnului Hristos îi ațâța la nebunie. Blândețea Sa, inocența și răbdarea Sa maiestuoasă îi umpleau de ura ce pornea de la Satana. Mila și dreptatea erau călcate în picioare. Niciodată n-a fost tratat un criminal într-un mod atât de inuman cum a fost tratat Fiul lui Dumnezeu. HLL 710.1

Dar un chin sufletesc și mai puternic sfâșia inima Domnului Hristos, o lovitură care a produs cea mai profundă durere și pe care nici o mână vrăjmașă n-o putea produce. În timp ce era supus batjocurii unei cercetări în fața lui Caiafa, Domnul Hristos a fost tăgăduit de unul dintre propriii ucenici. HLL 710.2

După ce L-au părăsit pe Învățătorul lor în grădină, doi dintre ucenici se aventuraseră să urmeze, de la distanță, gloata care pusese mâna pe Domnul Hristos. Acești ucenici erau Petru și Ioan. Preoții l-au remarcat pe Ioan ca pe un ucenic binecunoscut al lui Hristos și l-au admis în sala de judecată, sperând că, fiind martor al umilirii Conducătorului său, va ajunge să disprețuiască ideea că Unul ca acesta ar fi Fiul lui Dumnezeu. Ioan a vorbit în favoarea lui Petru și a obținut și pentru el aprobarea să intre. HLL 710.3

În curte se aprinsese un foc, căci era cea mai rece oră din noapte, fiind chiar înainte de revărsatul zorilor. Un grup de oameni s-a apropiat de foc și Petru, plin de încumetare, i s-a alăturat. El nu dorea să fie recunoscut ca ucenic al lui Hristos. Amestecându-se nepăsător prin mulțime, el spera să fie luat drept unul dintre cei care Îl aduseseră pe Domnul Hristos în sala de judecată. HLL 710.4

Dar când focul ilumină fața lui Petru, femeia care stătea de pază la ușă a aruncat o privire cercetătoare asupra lui. Ea a reținut faptul că el venise împreună cu Ioan, a observat privirea lui dezamăgită și și-a zis că trebuie să fie un ucenic al lui Hristos. Ea era una dintre slujnicele din casa lui Caiafa și era curioasă să afle adevărul. Ea i-a zis lui Petru: “Nu cumva și tu ești unul dintre ucenicii omului acestuia?” Petru a fost surprins și tulburat; ochii oamenilor s-au fixat imediat asupra lui. El se făcea că nu înțelege; dar femeia era insistentă și spuse celor din jurul său că acest om fusese cu Isus. Petru s-a văzut nevoit să răspundă și spuse supărat: “Femeie, nu-L cunosc”. Aceasta a fost prima tăgăduire și imediat a cântat cocoșul. O, Petre, atât de curând te-ai rușinat de Învățătorul tău! Atât de curând ai tăgăduit pe Domnul tău! HLL 710.5

Ucenicul Ioan, intrând în sala de judecată, n-a încercat să ascundă faptul că era un urmaș al Domnului Hristos. El nu s-a amestecat cu gloata crudă, care Îl batjocorea pe Învățătorul său. El n-a fost întrebat, pentru că nu și-a asumat un caracter fals, pentru ca astfel să poată fi bănuit. El a căutat un colț retras, ferit de privirea mulțimii, dar cât mai aproape cu putință de Isus. De aici, el putea vedea și auzi tot ceea ce avea loc la judecarea Domnului. HLL 711.1

Nu fusese în planul lui Petru ca adevăratul său caracter să fie cunoscut. Luându-și un aer de indiferență, el se așezase singur pe terenul vrăjmașului și deveni astfel o pradă ușoară ispitei. Dacă i s-ar fi cerut să lupte pentru Învățătorul său, ar fi fost un soldat curajos; dar când degetul batjocurii s-a îndreptat spre el, s-a dovedit a fi un laș. Mulți dintre cei care nu se dau înapoi de la o luptă îndârjită pentru Domnul lor sunt puși în situația de a-și tăgădui credința, datorită faptului că au fost luați în râs. Asociindu-se cu aceia pe care ar fi trebuit să-i evite, se așează singuri în calea ispitei. Ei îi invită pe vrăjmași să-i ispitească și sunt determinați să spună și să facă lucruri de care, în alte împrejurări, nu s-ar fi făcut niciodată vinovați. Ucenicul Domnului Hristos care, în zilele noastre, își ascunde credința de teama suferinței sau a rușinii Îl tăgăduiește pe Domnul lui tot așa cum L-a tăgăduit Petru în sala de judecată. HLL 712.1

Petru încerca să arate că nu este deloc interesat în judecarea Învățătorului său, dar inima sa era chinuită de durere atunci când auzea ocara cea crudă și vedea maltratările pe care le îndura. Chiar mai mult, el era surprins și mâniat pentru faptul că Domnul Isus trebuia să Se umilească pe Sine și să-i umilească și pe urmașii Săi, supunându-Se unui astfel de tratament. Pentru a-și ascunde adevăratele sentimente, el a căutat să se alăture persecutorilor Domnului Isus și batjocurilor lor nepotrivite. Dar înfățișarea sa era nenaturală. El se comporta în mod fals și, în timp ce căuta să vorbească nepăsător, nu putea să-și rețină expresiile de indignare față de abuzurile la care era supus Învățătorul său. HLL 712.2

Pentru a doua oară i-a fost atrasă atenția și a fost din nou acuzat că este un urmaș al lui Isus. Acum el a declarat cu jurământ: “Nu cunosc pe omul acesta!” Încă o ocazie i-a fost dată. După o oră, unul dintre slujitorii marelui preot, o rudă apropiată a omului căruia Petru îi tăiase urechea, l-a întrebat: “Nu te-am văzut eu cu El în grădină?” “Nu mai încape îndoială că ești unul din oamenii aceia; căci ești galilean, și graiul tău seamănă cu al lor.” De astă dată, Petru s-a umplut de mânie. Ucenicii Domnului Isus erau cunoscuți pentru curăția vorbirii lor, dar, pentru a-i înșela întru totul pe cei care l-au întrebat, precum și pentru a pune în evidență caracterul pe care și-l împrumutase, Petru se lepădă acum de Învățătorul său blestemând și jurând. Și cocoșul cântă din nou. Auzindu-l, Petru și-a amintit de cuvintele Domnului Isus: “Înainte ca să cânte cocoșul de două ori, te vei lepăda de Mine de trei ori.” (Marcu 14, 30.) HLL 712.3

În timp ce blestemele înjositoare erau încă pe buzele lui Petru, iar cântatul pătrunzător al cocoșului răsuna încă în urechile sale, privirea Mântuitorului s-a întors de la judecătorii Săi încruntați spre sărmanul Său ucenic. În același timp, privirea lui Petru a fost atrasă de Învățătorul său. În privirea aceea blândă, el a citit milă adâncă și întristare, dar nici o umbră de mânie nu se afla în ea. HLL 712.4

Vederea acelei fețe palide și suferinde, privirea aceea plină de compasiune și iertare au străpuns inima lui Petru asemenea unei săgeți. Conștiința i-a fost trezită. Memoria deveni activă. Petru își aminti de făgăduința pe care o făcuse cu câteva ore înainte, că va merge cu Domnul său la închisoare și la moarte. Și-a amintit de amărăciunea sa atunci când Mântuitorul i-a spus în camera de sus că, în aceeași noapte, se va lepăda de trei ori de Domnul său. Petru tocmai declarase că nu-L cunoaște pe Isus, dar acum el și-a dat seama cu o chinuitoare durere cât de bine îl cunoștea Domnul său și cât de bine citise Domnul în inima lui falsitatea ce îi era chiar și lui necunoscută. HLL 713.1

Un val de amintiri îl cuprinse. Mila plină de gingășie a Mântuitorului, bunătatea și îndelunga Lui răbdare, blândețea și răbdarea Sa manifestate față de ucenicii Săi greșiți — toate îi veneau în minte. Își aduse aminte de avertizarea: “Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credința ta.” (Luca 22, 31-32.) Reflectă cu groază la propria nerecunoștință, la falsitatea sa și la jurământul său fals. Privi încă o dată la Învățătorul său și văzu cum o mână profanatoare se ridică să-L lovească în față. Nemaiputând să îndure scena, el fugi cu inima zdrobită din sala de judecată. HLL 713.2

În singurătate și întuneric, el merse înainte fără să știe și fără să-i pese încotro merge. În cele din urmă, s-a pomenit în grădina Ghetsemani. Scena petrecută cu câteva ore în urmă îi apăru în mod viu în minte. Fața suferindă a Domnului său, pătată de sudoare de sânge și frământată de suferință, i-a apărut în memorie. El și-a adus aminte, cu remușcări amare, că Domnul Isus a plâns și a fost în agonie, singur, în rugăciune, în timp ce aceia care ar fi trebuit să-I fie aproape în ceasul încercării Sale dormeau. El și-a adus aminte de solemna însărcinare: “Vegheați și rugați-vă, ca să nu cădeți în ispită.” (Matei 26, 41.) Petru a fost din nou martor al scenei din sala de judecată. Pentru inima sângerândă, era o tortură să știe că a adăugat cea mai grea povară umilirii și durerii Mântuitorului. Chiar în locul acela în care Domnul Hristos Își revărsase sufletul în agonie înaintea Tatălui, Petru a căzut cu fața la pământ și a dorit să moară. HLL 713.3

Atunci când dormea, deși Domnul Hristos îl îndemnase să vegheze și să se roage, Petru și-a pregătit calea pentru păcatul său cel mare. Toți ucenicii, dormind în acel moment crucial, au suferit o mare pierdere. Domnul Hristos cunoștea teribila încercare prin care ei aveau să treacă. El cunoștea modul în care avea să lucreze Satana pentru a le paraliza judecata, așa încât să nu poată fi pregătiți pentru timpul încercării. Pentru acest motiv El i-a avertizat atunci. Dacă orele petrecute în grădină ar fi fost de veghere și rugăciune, atunci Petru n-ar fi fost lăsat să depindă numai de slaba sa putere. El nu L-ar fi tăgăduit atunci pe Domnul său. Dacă ar fi vegheat împreună cu Domnul Hristos în agonia Sa, ucenicii ar fi fost pregătiți să privească suferințele Sale pe crucea Golgotei. Ei ar fi înțeles, într-o măsură însemnată, natura suferințelor Sale zdrobitoare. Ei ar fi fost în stare să-și aducă aminte de cuvintele Sale care profetizau suferințele, moartea și învierea Sa. În mijlocul întunecimii celui mai crucial ceas, raze de speranță ar fi luminat în întuneric și le-ar fi susținut credința. HLL 713.4

De îndată ce s-a făcut ziuă, Sinedriul s-a adunat din nou și Domnul Hristos a fost adus iarăși în sala de judecată. El Se declarase Fiu al lui Dumnezeu, dar Sinedriul a transformat cuvintele Sale într-o acuzație împotriva Sa. Dar nu-L puteau condamna numai pe baza acestei declarații, pentru că mulți membri nu fuseseră prezenți la ședința din cursul nopții și nu auziseră cuvintele Sale. De asemenea, ei știau că tribunalul roman nu ar fi găsit în ele nimic vrednic de moarte. Dar, dacă ar fi auzit toți de pe buzele Sale repetarea acelor cuvinte, atunci obiectivul lor ar fi fost atins. Susținerea Domnului Isus că El este Mesia o puteau transforma într-o declarație de revoltă politică. HLL 714.1

“Dacă ești Tu Hristosul”, au zis ei, “spune-ne.” Dar Domnul Hristos tăcea. Ei au continuat să-I pună întrebări. În cele din urmă, cu o voce tristă, El a răspuns: “Dacă vă voi spune, nu veți crede; și dacă vă voi întreba, nu-Mi veți răspunde, nici nu-Mi veți da drumul”. Dar, ca să poată fi lăsați fără scuză, El a adăugat solemna avertizare: “De acum încolo, Fiul omului va ședea la dreapta puterii lui Dumnezeu”. HLL 714.2

“Ești Tu dar Fiul lui Dumnezeu?” au întrebat ei într-un glas. Și El le-a răspuns: “Așa cum o spuneți: da, sunt”. Atunci ei au început să strige: “Ce nevoie mai avem de mărturie? Noi înșine am auzit-o din gura Lui”. HLL 714.3

Și astfel, în conformitate cu a treia condamnare din partea autorităților iudaice, Domnul Isus trebuia să moară. Tot ceea ce mai trebuia făcut acum, gândeau ei, era ca romanii să ratifice această condamnare și să-L dea în mâna lor. HLL 714.4

A urmat apoi cea de-a treia scenă de abuzuri și batjocuri, chiar mai rea decât aceea pe care a primit-o din partea mulțimii ignorante. Și ea a avut loc chiar în prezența preoților și a conducătorilor, cu aprobarea lor. Orice sentiment de simpatie și umanism dispăruse din inimile lor. Dacă argumentele lor erau slabe și nu-L puteau reduce la tăcere, atunci ei aveau alte arme, și anume acele arme care au fost folosite în toate veacurile pentru a-i reduce la tăcere pe eretici — suferința, violența și moartea. HLL 714.5

Când condamnarea Domnului Hristos a fost pronunțată de către judecători, o furie satanică a pus stăpânire pe gloată. Urletul vocilor semăna cu urletul fiarelor sălbatice. Mulțimea s-a repezit spre Domnul Hristos, strigând: “Este vinovat, la moarte cu El!” Dacă n-ar fi fost soldații romani, Domnul Hristos n-ar mai fi trăit ca să fie bătut în cuie, pe crucea Golgotei. El ar fi fost rupt în bucăți înaintea judecătorilor Săi, dacă autoritatea romană n-ar fi intervenit și, prin forța armelor, n-ar fi ținut în frâu violența gloatei. HLL 715.1

Oamenii păgâni erau furioși la vederea tratamentului brutal față de Cineva împotriva căruia nu se dovedise nimic. Ofițerii romani au declarat că, pronunțând condamnarea Domnului Isus, iudeii încălcau autoritatea romană și că era chiar contrar legii iudaice faptul de a condamna un om la moarte numai pe baza propriei mărturii. Această intervenție a adus o clipă de acalmie procedurală; dar conducătorii iudei erau insensibili, morți față de milă și rușine. HLL 715.2

Preoții și conducătorii au uitat demnitatea slujbei lor și și-au bătut joc de Fiul lui Dumnezeu, folosind epitete dezgustătoare. L-au luat în derâdere, reproșându-I cu dispreț nașterea Sa. Spuneau că îndrăzneala Sa de a Se proclama Mesia era suficientă pentru a merita moartea cea mai dezonorantă, cea mai rușinoasă. Oamenii cei mai stricați erau aceia care aruncau ocara cea mai infamă asupra Mântuitorului. O haină veche a fost aruncată peste capul Său și persecutorii L-au lovit peste față, spunând: “Hristoase, proorocește-ne cine Te-a lovit?” Când haina a fost luată de pe capul Său, un păcătos înrăit L-a scuipat în față. HLL 715.3

Îngerii lui Dumnezeu au înregistrat cu credincioșie orice privire insultătoare, orice cuvânt și orice act săvârșite împotriva iubitului lor Conducător. Într-o zi, oamenii aceștia stricați, care și-au bătut joc și au scuipat fața calmă și palidă a Domnului Hristos, o vor privi în slava ei, strălucind mai tare decât soarele. HLL 715.4