Hristos Lumina Lumii
Capitolul 51 — “Lumina lumii”
Capitol bazat pe textele din Ioan 8, 12-59; Ioan 9.
“Isus le-a vorbit din nou și a zis: ‘Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții’.” HLL 463.1
Când a spus aceste cuvinte, Isus Se afla în curtea templului, unde aveau loc slujbele de la Sărbătoarea Corturilor. În mijlocul acestei curți se ridicau doi stâlpi înalți, cu candelabre mari. După jertfa de seară, erau aprinse toate lămpile, care își răspândeau lumina asupra Ierusalimului. Ceremonia aceasta era în amintirea stâlpului de lumină care călăuzise pe Israel în pustie și mai era privită ca vestind venirea lui Mesia. Seara, când se aprindeau lămpile, curtea era plină de voie bună. Oameni încărunțiți, preoții templului și conducătorii poporului se uneau în dansuri festive, în sunetul muzicii instrumentelor și cântărilor leviților. HLL 463.2
Prin iluminarea Ierusalimului, poporul își exprima nădejdea în venirea lui Mesia, care avea să-și reverse lumina asupra lui Israel. Dar, pentru Isus, scena avea un înțeles mai profund. După cum lămpile strălucitoare ale templului luminau totul în jurul lor, așa și Hristos, izvorul luminii spirituale, luminează în întunericul lumii. Cu toate acestea, simbolul nu era desăvârșit. Luminătorul cel mare, pe care mâna Sa îl așezase în ceruri, era o reprezentare mai corectă a slavei misiunii Sale. HLL 463.3
Era dimineață. Soarele tocmai răsărise deasupra Muntelui Măslinilor, razele lui dădeau o strălucire orbitoare palatelor de marmură și luminau aurul zidurilor templului, când Isus, arătând către acest tablou, a zis: “Eu sunt Lumina lumii”. HLL 463.4
Unul dintre cei care au fost martori la scena aceasta a reluat mai târziu cuvintele Mântuitorului în acest pasaj sublim: “În El era viața și viața era lumina oamenilor. Lumina luminează în întuneric, și întunericul n-a biruit-o”. “Lumina aceasta era adevărata Lumină, care luminează pe orice om venind în lume.” (Ioan 1, 4.5.9.) Și multă vreme după ce Isus Se înălțase la cer, Petru, de asemenea, scriind sub iluminarea Duhului Sfânt, a reamintit simbolul folosit de Hristos: “Și avem cuvântul proorociei făcut și mai tare; la care bine faceți că luați aminte, ca la o lumină care strălucește într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă și va răsări luceafărul de dimineață în inimile voastre.” (2 Petru 1, 19.) HLL 464.1
Lumina a fost totdeauna un simbol al prezenței lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său. La început, Cuvântul creator a făcut ca lumina să lumineze în întuneric. Lumina a fost ascunsă în stâlpul de nor, ziua, și în stâlpul de foc, noaptea, călăuzind marile oștiri ale lui Israel. Lumina a strălucit cu măreție înfricoșătoare în jurul Domnului, pe Muntele Sinai. Lumina se odihnea deasupra capacului chivotului din sanctuar. Lumina a umplut Templul lui Solomon, la inaugurarea lui. Lumina a strălucit pe dealurile Betleemului, când îngerii au adus păstorilor care privegheau solia mântuirii. HLL 464.2
Dumnezeu este lumină și, în cuvintele: “Eu sunt Lumina lumii”, Hristos declară unitatea Lui cu Dumnezeu și legătura Sa cu întreaga familie omenească. El a fost Acela care la început a făcut ca lumina să “strălucească în întuneric.” (2 Corinteni 4, 6.) El este lumina soarelui, a lunii și a stelelor. El era lumina spirituală care a luminat asupra lui Israel în simbol, în ceremonii și profeție. Dar lumina n-a fost dată numai lui Israel. După cum razele soarelui pătrund până în cele mai îndepărtate colțuri ale pământului, astfel și lumina Soarelui dreptății luminează asupra oricărui suflet. HLL 464.3
“Lumina aceasta era adevărata Lumină, care luminează pe orice om, venind în lume.” Lumea și-a avut marii ei învățători, bărbați cu o inteligență uriașă și cu o minunată putere de observație, oameni ale cărora cuvinte au stimulat cugetarea și au scos la iveală domenii vaste de cunoaștere; și acești bărbați au fost onorați ca fiind conducătorii și binefăcătorii neamului lor. Dar aici este Unul mai presus de ei. “Tuturor celor ce L-au primit le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu.” “Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut.” (Ioan 1, 12.18.) Putem să urmărim șirul marilor învățați ai lumii până acolo unde se întind rapoartele omenești; dar Lumina a fost înainte de ei. După cum luna și stelele sistemului solar strălucesc prin lumina reflectată de la soare, tot astfel, în măsura în care învățătura lor e adevărată, cugetătorii cei mari ai lumii reflectă razele Soarelui neprihănirii. Fiecare perlă a cugetării, fiecare scânteiere a inteligenței sunt de la Lumina lumii. În zilele noastre, auzim mult despre o “înaltă educație”. Dar adevărata “înaltă educație” este dată de Acela “în care sunt ascunse toate comorile înțelepciunii și ale științei”. “În El era viața, și viața era lumina oamenilor.” (Coloseni 2, 3; Ioan 1, 4.) “Cine Mă urmează pe Mine”, a zis Isus, “nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții.” HLL 464.4
În cuvintele: “Eu sunt Lumina lumii”, Isus S-a declarat ca fiind Mesia. În templul în care Hristos învăța acum, bătrânul Simeon vorbise despre El, numindu-L “lumina care să lumineze neamurile și slava poporului Tău Israel.” (Luca 2, 32.) Prin aceste cuvinte, el aplica la Isus o profeție cunoscută de tot Israelul. Prin profetul Isaia, Duhul Sfânt declarase: “Este prea puțin lucru să fii Robul Meu, ca să ridici semințiile lui Iacov, și să aduci înapoi rămășițele lui Israel. De aceea, Te pun să fii Lumina neamurilor, ca să duci mântuirea până la marginile pământului.” (Isaia 49, 6.) Profeția aceasta era înțeleasă de toți ca vorbind despre Mesia și, când Isus a zis: “Eu sunt Lumina lumii”, oamenii nu puteau să nu recunoască afirmația Sa că El este Cel Făgăduit. HLL 465.1
Pentru farisei și conducători, această afirmație părea o îndrăzneală plină de aroganță. Ei nu puteau să tolereze ca un om asemenea lor să aibă astfel de pretenții. Făcându-se că nu au auzit cuvintele Sale, ei au întrebat: “Cine ești Tu?” Ei stăruiau să-L forțeze să declare că El este Hristosul. Înfățișarea și lucrarea Lui se deosebeau așa de mult de așteptările poporului, încât vrăjmașii Săi înverșunați credeau că, dacă El ar fi afirmat în mod direct că El este Mesia, ar fi fost lepădat ca un impostor. HLL 465.2
Dar la întrebarea lor: “Cine ești Tu”, Isus a răspuns: “Ceea ce de la început vă spun că sunt.” (Ioan 8, 25.) Ceea ce se descoperise în cuvintele Lui era vădit și în caracterul Său. El era întruparea adevărurilor pe care le învăța. “Nu fac nimic de la Mine”, a continuat El, “ci vorbesc după cum M-a învățat Tatăl Meu. Cel ce M-a trimis este cu Mine; Tatăl nu M-a lăsat singur, pentru că totdeauna fac ce-I este plăcut.” El n-a căutat să aducă dovezi sau argumente în favoarea mesianității Sale, ci a arătat unitatea Sa cu Dumnezeu. Dacă mintea lor ar fi fost deschisă față de iubirea lui Dumnezeu, ei L-ar fi primit pe Isus. HLL 465.3
Mulți dintre ascultătorii Lui erau atrași către El prin credință, și lor le-a zis: “Dacă rămâneți în Cuvântul Meu, sunteți în adevăr ucenicii Mei; veți cunoaște adevărul, și adevărul vă va face slobozi”. HLL 466.1
Aceste cuvinte i-au ofensat pe farisei. Trecând cu vederea îndelunga supunere a națiunii lor sub jug străin, ei au strigat cu mânie: “Noi suntem sămânța lui Avraam, și n-am fost niciodată robii nimănui; cum zici Tu: ‘Veți fi slobozi!’” Isus a privit la acești sclavi ai răutății, oameni ale căror gânduri erau pornite spre răzbunare, și a răspuns trist: “Adevărat vă spun că oricine trăiește în păcat este rob al păcatului”. Ei se aflau în cel mai rău fel de robie — stăpâniți de duhul cel rău. HLL 466.2
Orice om care refuză să se predea lui Dumnezeu este sub controlul unei alte puteri. El nu-și aparține. El poate vorbi despre libertate, dar este în cea mai dezgustătoare robie. Lui nu i se îngăduie să vadă frumusețea adevărului, deoarece mintea lui este sub stăpânirea lui Satana. În timp ce, cu îngâmfare, se mângâie cu ideea că urmează hotărârile propriei judecăți, el ascultă de voința domnului întunericului. Hristos a venit pentru a sfărâma cătușele care țin sufletul în robia păcatului. “Dacă Fiul vă va face slobozi, veți fi cu adevărat slobozi.” “Legea Duhului de viață în Hristos Isus m-a izbăvit de legea păcatului și a morții.” (Romani 8, 2.) HLL 466.3
În lucrarea de mântuire, nu există constrângere. Nu este folosită nici o forță exterioară. Sub influența Duhului lui Dumnezeu, omul este lăsat liber să aleagă cui vrea să servească. În schimbarea care are loc, atunci când omul se predă lui Hristos, se află simțământul celei mai înalte libertăți. Izgonirea păcatului este o acțiune a voinței noastre. E adevărat, nu avem putere să ne eliberăm de sub stăpânirea lui Satana, dar, când dorim să fim eliberați din păcat și, în marea noastră nevoie, strigăm după o putere din afară și mai presus de noi, puterile noastre sunt îmbibate cu energia divină a Duhului Sfânt și ele ascultă de poruncile lui Dumnezeu, împlinind astfel voința Sa. HLL 466.4
Singura condiție prin care este posibilă libertatea omului este aceea de a deveni una cu Hristos. “Adevărul vă va face slobozi” și Hristos este adevărul. Păcatul poate să triumfe numai prin slăbiciunea minții și prin distrugerea libertății sufletului. Supunerea față de Dumnezeu înseamnă refacerea omului — readucerea lui la slava și demnitatea de om. Legea divină față de care sunt aduși în supunere este “legea slobozeniei.” (Iacov 2, 12.) HLL 466.5
Fariseii declaraseră că ei sunt copiii lui Avraam. Isus le-a spus că această pretenție putea fi susținută numai făcând lucrările lui Avraam. Adevărații copii ai lui Avraam aveau să trăiască la fel ca el, o viață de ascultare de Dumnezeu. Ei n-ar fi căutat să-L omoare pe Acela care rostea adevărul dat de Dumnezeu. Complotând împotriva lui Hristos, rabinii nu făceau faptele lui Avraam. Simpla descendență din Avraam nu avea nici o valoare. Fără o legătură spirituală cu el, care s-ar fi descoperit în manifestarea aceluiași spirit și săvârșirea acelorași fapte, ei nu erau copiii lui. HLL 466.6
Principiul acesta rămâne valabil și într-o problemă care a agitat multă vreme lumea creștină — problema succesiunii apostolice. Descendența din Avraam era dovedită nu prin nume și legături de rudenie, ci prin asemănarea în caracter. Tot astfel și succesiunea apostolică se întemeiază nu pe transmiterea autorității ecleziastice, ci pe înrudirea spirituală. O viață condusă de spiritul apostolilor, de spiritul, credința și învățătura adevărului predicat de ei — aceasta este dovada adevărată a succesiunii apostolice. Aceasta este ceea ce face din oameni urmași ai primilor învățători ai Evangheliei. HLL 467.1
Isus a tăgăduit că iudeii erau fiii lui Avraam. El a zis: “Voi faceți faptele tatălui vostru”. Batjocoritori, ei au răspuns: “Noi nu suntem copii născuți din desfrânare; avem un singur Tată, pe Dumnezeu”. Cuvintele acestea, ca aluzie la împrejurările nașterii Sale, intenționau să fie ca un atac împotriva lui Hristos în fața acelora care începuseră să creadă în El. Isus nu a luat seama la această insinuare josnică și a zis: “Dacă ar fi Dumnezeu Tatăl vostru, M-ați iubi pe Mine, căci Eu am ieșit și vin de la Dumnezeu”. HLL 467.2
Faptele dovedeau legătura lor cu acela care era un mincinos și un ucigaș. “Voi aveți de tată pe diavolul”, le-a zis Isus, “și vreți să împliniți poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaș; și nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr.... Pentru că spun adevărul, nu Mă credeți”. (Ioan 8, 44.45.) Faptul că Isus spunea adevărul, și îl spunea cu atâta siguranță, era motivul pentru care El nu era primit de conducătorii iudeilor. Adevărul era acela care îi ofensa pe acești oameni plini de îndreptățire de sine. Adevărul demasca falsitatea rătăcirii, condamna învățătura și practicile lor și era rău primit. Mai bine închideau ochii față de adevăr decât să se umilească și să-și mărturisească rătăcirea. Nu iubeau adevărul. Nu-l doreau, cu toate că era adevăr. HLL 467.3
“Cine dintre voi Mă poate dovedi că am păcat? Dacă spun adevărul, pentru ce nu Mă credeți?” Zi după zi, vreme de trei ani, vrăjmașii Îl urmăriseră pe Hristos, căutând să găsească o pată în caracterul Său. Satana și toată confederația răului căutaseră să-L biruie, dar nu găsiseră în El nimic prin care să câștige un avantaj. Până și demonii erau constrânși să mărturisească: “Ești Sfântul lui Dumnezeu!” (Marcu 1, 24.) Isus a trăit legea în fața cerului, în fața lumilor necăzute și în fața oamenilor păcătoși. Înaintea îngerilor, a oamenilor și a demonilor, El rostise, fără să poată fi contrazis, cuvinte care de pe orice alte buze ar fi fost o hulă: “Totdeauna fac ce-I este plăcut”. HLL 467.4
Faptul că iudeii nu L-au primit pe Hristos, deși n-au putut găsi nici un păcat în El, dovedea că ei înșiși nu aveau legătură cu Dumnezeu. Ei nu recunoșteau glasul Lui în solia Fiului Său. Ei gândeau că-L judecă pe Hristos, dar, lepădându-L, pronunțau o sentință asupra lor. “Cine este din Dumnezeu ascultă cuvintele lui Dumnezeu”, a zis Isus; “voi de aceea n-ascultați, pentru că nu sunteți din Dumnezeu”. HLL 468.1
Învățătura este adevărată pentru toate timpurile. Mulți oameni, a căror plăcere este să ia în râs, să critice și să caute în Cuvântul lui Dumnezeu ceva pe care să-l pună la îndoială, cred că dau dovadă de gândire independentă și de agerime mintală. Se socotesc judecătorii Bibliei, când adevărul este acela că ea se judecă singură. Ei dau dovadă că nu sunt în stare să aprecieze adevărurile care își au obârșia în cer și cuprind în ele veșnicia. Ei nu sunt cuprinși de teamă în prezența neprihănirii lui Dumnezeu, care se ridică în fața lor ca un munte înalt. Ei aleargă după vreascuri și paie și prin aceasta trădează o fire mărginită și pământească, o inimă care pierde repede puterea de a-L aprecia pe Dumnezeu. Acela a cărui inimă a răspuns la atingerea divină va căuta lucrurile acelea care vor spori cunoștința de Dumnezeu și-i vor curăți și înălța caracterul. După cum o floare se întoarce către soare, ca razele strălucitoare să aducă la iveală culorile frumuseții, tot astfel sufletul se va întoarce către Soarele neprihănirii, ca lumina cerului să poată înfrumuseța caracterul cu minunatele trăsături ale caracterului lui Hristos. HLL 468.2
Isus a continuat, arătând puternicul contrast dintre atitudinea iudeilor și aceea a lui Avraam: “Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că are să vadă ziua Mea; a văzut-o și s-a bucurat”. HLL 468.3
Avraam dorise foarte mult să-L vadă pe Mântuitorul făgăduit. El a înălțat cea mai arzătoare rugăciune, cerând ca, înainte de a muri, să poată vedea pe Mesia. Și L-a văzut pe Hristos. Lui i s-a dat o lumină supranaturală și a recunoscut caracterul divin al lui Hristos. A văzut ziua Lui și s-a bucurat. I s-a dat privilegiul să întrezărească jertfa divină pentru păcat. În propria experiență, el a trăit o exemplificare a acestui sacrificiu, când a primit porunca: “Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubești, pe Isaac ... și adu-l ardere de tot.” (Geneza 22, 2.) El l-a pus pe fiul făgăduinței pe altarul de jertfă, fiul în care erau adunate toate nădejdile lui. Apoi, în timp ce ședea alături de altar, având cuțitul ridicat, gata să asculte de porunca lui Dumnezeu, a auzit un glas din cer, zicând: “Să nu pui mâna pe băiat și să nu-i faci nimic; căci știu acum că te temi de Dumnezeu, întrucât n-ai cruțat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pentru Mine.” (Geneza 22, 12.) HLL 468.4
Prin această încercare grozavă a trebuit să treacă Avraam, ca să poată vedea ziua lui Hristos și să-și dea seama de marea iubire a lui Dumnezeu pentru lume — atât de mare, încât, pentru a o ridica din degradarea ei, a dat pe unicul Său Fiu la cea mai rușinoasă moarte. HLL 469.1
Avraam a învățat de la Dumnezeu lecția cea mai mare, care a fost dată celor muritori. Rugăciunea lui de a-L vedea pe Hristos înainte de a muri a fost ascultată. L-a văzut pe Hristos, a văzut tot ce pot vedea cei muritori și să trăiască. Consacrându-se pe deplin, el a fost în stare să înțeleagă viziunea despre Hristos ce i-a fost dată. I s-a arătat că, dând pe unicul Său Fiu spre a-i salva pe păcătoși de la ruina veșnică, Dumnezeu făcea un sacrificiu mare și minunat, mai presus de ce ar fi putut face vreun om. HLL 469.2
Experiența lui Avraam dă răspunsul la întrebarea: “Cu ce voi întâmpina pe Domnul și cu ce mă voi pleca înaintea Dumnezeului Celui Preaînalt? Îl voi întâmpina oare cu arderi de tot, cu viței de un an? Dar primește Domnul oare mii de berbeci sau zeci de mii de râuri de untdelemn? Să dau eu pentru fărădelegile mele pe întâiul meu născut, rodul trupului meu pentru păcatul sufletului meu?” (Mica 6, 6.7.) În cuvintele lui Avraam: “Fiule, Dumnezeu Însuși va purta de grijă de mielul pentru arderea de tot” (Geneza 22, 8) și în măsurile luate de Dumnezeu pentru a pune o jertfă în locul lui Isaac, se declară că nici un om nu poate săvârși ispășirea de sine. Sistemul păgân de jertfe nu putea fi cu nici un chip primit de Dumnezeu. Nici un tată nu trebuie să ofere pe fiul său sau pe fiica sa ca jertfă pentru păcat. Numai Fiul lui Dumnezeu poate să poarte vinovăția lumii. HLL 469.3
Prin suferința sa, Avraam a ajuns să contemple lucrarea de sacrificiu a Mântuitorului. Dar Israel nu voia să înțeleagă ceea ce era așa de potrivnic inimii lor îngâmfate. Cuvintele lui Hristos cu privire la Avraam nu căpătau pentru ascultătorii Lui nici o semnificație adâncă. Fariseii vedeau în ele numai un motiv de luat în râs. Ei au răspuns cu dispreț, ca și cum ar fi vrut să dovedească faptul că Isus este fără minte: “N-ai nici cincizeci de ani și ai văzut pe Avraam?” HLL 469.4
Cu solemnă demnitate, Isus a răspuns: “Adevărat, adevărat vă spun, că mai înainte să se nască Avraam EU SUNT”. HLL 469.5
Tăcerea s-a așternut asupra acelei adunări. Numele lui Dumnezeu, descoperit lui Moise pentru a exprima ideea prezenței veșnice, fusese pretins de acest Învățător galilean ca aparținându-I. El Se anunțase ca fiind Cel existent prin Sine Însuși, Cel făgăduit lui Israel, “a cărui obârșie se suie până în vremuri străvechi, până în zilele veșniciei.” (Mica 5, 2.) HLL 469.6
Din nou au strigat preoții și rabinii împotriva lui Isus, zicând că hulește. Afirmația Sa că este una cu Dumnezeu îi iritase mai înainte până acolo, încât voiau să-I ia viața, iar după câteva luni au și spus lămurit: “Nu pentru o lucrare bună aruncăm noi cu pietre în Tine, ci pentru hulă, și pentru că Tu, care ești om, Te faci Dumnezeu.” (Ioan 10, 33.) Pentru că era și susținea că este Fiul lui Dumnezeu, ei erau hotărâți să-L distrugă. Acum, mulți dintre oamenii care erau de partea preoților și rabinilor au luat pietre să arunce în El. “Dar Isus S-a făcut nevăzut și a ieșit din templu, trecând prin mijlocul lor.” HLL 470.1
Lumina strălucea în întuneric; “dar întunericul n-a biruit-o [n-a primit-o].” (Ioan 1, 5.) HLL 470.2
“Când trecea, Isus a văzut un orb din naștere. Ucenicii Lui L-au întrebat: ‘Învățătorule, cine a păcătuit, omul acesta sau părinții lui, de s-a născut orb?’ Isus a răspuns: ‘N-a păcătuit nici omul acesta, nici părinții lui; ci s-a născut așa, ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu’. După ce a zis aceste vorbe, a scuipat pe pământ și a făcut tină din scuipat. Apoi a uns ochii orbului cu tina aceasta și a zis: ‘Du-te de te spală în scăldătoarea Siloamului (care tălmăcit înseamnă trimis)’. El s-a dus, s-a scăldat și s-a întors văzând bine.” HLL 470.3
În general, iudeii credeau că păcatul e pedepsit în viața aceasta. Orice suferință era privită ca pedeapsă pentru vreo faptă rea, fie a suferindului, fie a părinților lui. Este adevărat că orice suferință vine din călcarea Legii lui Dumnezeu, dar adevărul acesta fusese răstălmăcit. Satana, autorul păcatului și al urmărilor lui, îi făcuse pe oameni să creadă că suferințele și moartea vin de la Dumnezeu — ca o pedeapsă arbitrară dată din cauza păcatului. Din cauza aceasta, acela asupra căruia căzuse vreo suferință sau vreo nenorocire mare mai avea pe deasupra și povara de a fi privit ca un mare păcătos. HLL 471.1
În felul acesta, era pregătită calea între iudei să-L lepede pe Isus. Acela care “suferințele noastre le-a purtat și durerile noastre le-a luat asupra Lui” era privit de iudei ca fiind “pedepsit, lovit de Dumnezeu și smerit”; și ei și-au întors fața de la El. (Isaia 53, 4.3.) HLL 471.2
Dumnezeu dăduse o învățătură pentru a contracara mentalitatea aceasta. Istoria vieții lui Iov arătase că suferința este adusă de Satana, dar că, prin ea, Dumnezeu Își aduce la îndeplinire planurile harului Său. Dar Israel n-a înțeles învățătura. Aceeași eroare, pentru care Dumnezeu i-a mustrat pe prietenii lui Iov, a fost repetată de iudei când L-au lepădat pe Hristos. HLL 471.3
Credința iudeilor cu privire la relația dintre păcat și suferință era împărtășită și de ucenicii lui Hristos. În timp ce le-a corectat rătăcirea, Isus nu le-a explicat cauza suferinței omului, ci le-a spus care va fi urmarea. Din cauza ei, urma să se descopere puterea lui Dumnezeu. “Cât timp sunt în lume”, a zis El, “sunt Lumina lumii.” Apoi, după ce a uns ochii orbului, l-a trimis să se spele în scăldătoarea Siloamului, și vederea omului a fost restabilită. În felul acesta, Isus a răspuns la întrebarea ucenicilor în mod practic, după cum răspundea de obicei la toate întrebările care I se puneau din curiozitate. Ucenicii nu erau chemați să discute cine a păcătuit sau n-a păcătuit, ci să înțeleagă puterea și mila lui Dumnezeu manifestate, dând orbului vederea. Era ușor de înțeles că nu era putere de vindecare în tină sau în scăldătoarea la care orbul a fost trimis să se spele, ci puterea era în Hristos. HLL 471.4
Fariseii nu puteau fi decât uimiți de vindecare. Totuși, erau plini de ură mai mult ca oricând, deoarece minunea fusese săvârșită în zi de Sabat. HLL 471.5
Vecinii tânărului și cei care îl cunoscuseră mai înainte, pe când era orb, ziceau: “Nu este acesta cel ce ședea și cerșea?” Ei priveau la el cu îndoială, deoarece, de când i se deschiseseră ochii, înfățișarea lui se schimbase și se făcuse mai strălucitoare și el părea un alt om. HLL 471.6
Întrebarea aceasta trecea de la unul la altul. Unii ziceau: “El este”; alții: “Seamănă cu el”. Dar cel care primise marea binecuvântare a pus capăt discuției, zicând: “Eu sunt”. El le-a povestit apoi despre Isus și despre felul în care fusese vindecat și ei au întrebat: “Unde este omul acela?” El a răspuns: “Nu știu”. HLL 472.1
Apoi l-au adus în fața unui sfat al fariseilor. Din nou omul a fost întrebat cum își recăpătase vederea. “El le-a zis: ‘Mi-a pus tină pe ochi, m-am spălat și văd’.” Atunci, unii dintre farisei au început să zică: “Omul acesta nu vine de la Dumnezeu, pentru că nu ține Sabatul”. Fariseii sperau să demonstreze că Isus este păcătos și deci nu este El Mesia. Ei nu știau că tocmai Cel care făcuse Sabatul și cunoștea toate îndatoririle față de ziua sfântă era Acela care îl vindecase pe orb. Ei se arătau foarte zeloși pentru păzirea Sabatului, dar plănuiau uciderea tocmai în ziua aceea. Mulți erau adânc mișcați auzind despre această minune și erau convinși că Acela care deschisese ochii orbului era mai mult decât un om obișnuit. Ca răspuns la acuzația că Isus era un păcătos, pentru că nu ținea ziua Sabatului, ei spuseseră: “Cum poate un om păcătos să facă asemenea semne?” HLL 472.2
Rabinii au făcut din nou apel la orb: “Tu ce zici despre El în privința faptului că ți-a deschis ochii?” “Este un prooroc”, le-a spus el. Fariseii susțineau că omul nu se născuse orb și deci că nu-și dobândise vederea acum. I-au chemat pe părinții lui și i-au întrebat, zicând: “Acesta este fiul vostru care spuneți că s-a născut orb?” HLL 472.3
Omul însuși era acolo și declara că fusese orb și că își căpătase vederea, dar fariseii mai bine ar fi tăgăduit dovezile știute chiar de ei decât să admită că greșeau. Atât de puternică este prejudecata, atât de diformă este neprihănirea fariseică! HLL 472.4
Fariseii mai aveau o singură speranță, și anume să-i intimideze pe părinții omului. Cu aparentă sinceritate, ei au întrebat: “Cum dar vede acum?” Părinții se temeau să nu se compromită, deoarece se hotărâse ca oricine va mărturisi că Isus este Hristosul “să fie dat afară din sinagogă”, adică să fie exclus din sinagogă treizeci de zile. În acest timp, nici copiii nu puteau fi circumciși, nici morții nu puteau să fie plânși în casa celui vinovat. Condamnarea aceasta era privită ca o mare nenorocire și, dacă cel vinovat nu se pocăia, urma o pedeapsă și mai grea. Deși marea lucrare săvârșită pentru fiul lor îi convinsese pe părinți, ei au răspuns: “Știm că acesta este fiul nostru și că s-a născut orb. Dar cum vede acum sau cine i-a deschis ochii nu știm. Întrebați-l pe el; este în vârstă, el singur poate vorbi despre ce-l privește”. În felul acesta, au aruncat orice răspundere de la ei asupra fiului lor, deoarece nu îndrăzneau să-L mărturisească pe Hristos. HLL 472.5
Dilema în care erau prinși fariseii, îndoiala și prejudecata lor, refuzul de a recunoaște fapte concrete deschideau ochii mulțimii, mai ales ai oamenilor de rând. Deseori Isus săvârșea minunile Sale în public și lucrarea Lui era totdeauna aceea de a alina suferința. Întrebarea care stăruia în multe minți era: Ar face Dumnezeu asemenea fapte mărețe printr-un înșelător, cum susțineau fariseii că era Isus? Discuția devenea tot mai aprinsă de ambele părți. HLL 473.1
Fariseii vedeau că ei înșiși fac publicitate faptei lui Isus. Nu puteau să tăgăduiască minunea. Orbul era plin de bucurie și recunoștință; el privea lucrurile minunate ale naturii și era plin de încântare văzând frumusețea pământului și a cerului. El le-a povestit fără sfială experiența sa fariseilor și ei au încercat iarăși să-l aducă la tăcere, zicând: “Dă slavă lui Dumnezeu; noi știm că Omul acesta este un păcătos”. Adică: Nu mai spune că Omul acesta ți-a dat vederea. Dumnezeu a făcut lucrul acesta. HLL 473.2
Orbul a răspuns: “Dacă este un păcătos, nu știu; eu una știu: că eram orb și acum văd”. HLL 473.3
Atunci au întrebat iarăși: “Ce ți-a făcut? Cum ți-a deschis ochii?” Prin multe vorbe au încercat să-l încurce, așa încât să-l facă să creadă că s-a înșelat. Satana și îngerii lui erau de partea fariseilor și uneau puterile și iscusința lor cu mintea omenească, pentru a contracara influența lui Hristos. Ei încercau să șteargă convingerile care se tot adânceau în multe minți. Dar și îngerii lui Dumnezeu se aflau acolo, pentru a-l întări pe omul a cărui vedere fusese redată. HLL 473.4
Fariseii nu-și dădeau seama că au de-a face cu altcineva, nu numai cu omul needucat, care se născuse orb; ei nu Îl cunoșteau pe Acela cu care se luptau. Lumina dumnezeiască strălucea în adâncul sufletului celui orb. În timp ce fățarnicii aceștia încercau să-l facă să-și piardă credința, Dumnezeu l-a ajutat să arate, prin puterea și ascuțimea răspunsurilor, că nu poate fi prins în cursă. El a răspuns: “Acum v-am spus, și n-ați ascultat, pentru ce voiți să mai auziți încă o dată? Doar n-ați vrea să vă faceți și voi ucenicii Lui!” Ei l-au ocărât și au zis: “Tu ești ucenicul Lui; noi suntem ucenicii lui Moise. Știm că Dumnezeu a vorbit prin Moise, dar Acesta nu știm de unde este”. HLL 474.1
Domnul Isus știa prin ce are de trecut omul și i-a dat har și cuvinte, încât a devenit un martor pentru Hristos. El le-a răspuns fariseilor în cuvinte care erau o mustrare tăioasă pentru cei care îi puseseră întrebări. Ei pretindeau că sunt tălmăcitorii Scripturilor, călăuze religioase ale neamului; cu toate acestea, în fața lor era Cineva care săvârșea minuni, și ei mărturiseau pe față că nu cunosc nici care este izvorul puterii Lui, nici natura sau pretențiile Lui. “Aici este mirarea”, le răspunse omul, “că voi nu știți de unde este, și totuși El mi-a deschis ochii. Știm că Dumnezeu n-ascultă pe păcătoși; ci dacă cineva este temător de Dumnezeu și face voia Lui, pe acela îl ascultă. De când este lumea nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naștere. Dacă omul acesta n-ar veni de la Dumnezeu, n-ar putea face nimic.” HLL 474.2
Omul îi întâmpinase pe anchetatorii săi pe terenul lor. Logicii lui nu i se puteau împotrivi. Fariseii erau înmărmuriți și au tăcut, încurcați, de cuvintele lui bine spuse și hotărâte. Pentru câteva clipe, s-a făcut tăcere. Apoi preoții și rabinii, încruntați, și-au strâns hainele pe ei, ca și cum s-ar fi temut să nu se molipsească prin atingerea de el; ei au scuturat praful de pe picioare și l-au acuzat cu patimă: “Tu ești născut cu totul în păcat și vrei să ne înveți pe noi?” Și l-au excomunicat. HLL 474.3
Isus a auzit ce i se făcuse și, întâlnindu-l curând după aceea, i-a zis: “Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?” HLL 474.4
Pentru întâia oară orbul a privit fața Celui care îl vindecase. În fața consiliului, îi văzuse pe părinții săi tulburați și înspăimântați; văzuse fața încruntată a rabinilor; acum, ochii săi se odihneau pe chipul iubitor și plin de pace al lui Isus. Până acum, cu mari sacrificii, el Îl recunoscuse ca un deținător al puterii divine; acum, i se dăduse o descoperire și mai mare. HLL 474.5
La întrebarea Mântuitorului: “Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?” orbul răspunse întrebând: “Cine este, Doamne, ca să cred în El?” Și Isus i-a zis: “L-ai văzut și Cel care vorbește cu tine, Acela este”. Omul s-a aruncat la picioarele Mântuitorului, închinându-I-se. Nu numai vederea fizică i-a fost restabilită, ci și ochii priceperii sale fuseseră deschiși. Hristos Se descoperise sufletului său, și el L-a primit ca pe Cel trimis de Dumnezeu. HLL 475.1
Un grup de farisei s-a apropiat și, văzându-i, Isus S-a gândit la continua lor împotrivire față de cuvintele și faptele Sale. El a zis: “Eu am venit în lumea aceasta pentru judecată: ca cei ce nu văd să vadă și cei ce văd să ajungă orbi”. Hristos venise pentru a deschide ochii orbilor, pentru a da lumină celor ce stăteau în întuneric. El declarase că este Lumina lumii, și minunea săvârșită cu puțin înainte dădea dovadă despre misiunea Sa. Oamenii care L-au văzut pe Mântuitorul la întâia venire erau favorizați față de cei dinaintea lor, prin faptul că fuseseră martori la o mai mare manifestare a prezenței divine decât oricând până atunci. Cunoașterea lui Dumnezeu se descoperise mai limpede. Dar tocmai în această descoperire oamenii erau judecați. Caracterul lor era încercat și soarta lor hotărâtă. HLL 475.2
Manifestarea puterii divine, care îi redase orbului și vederea fizică, și pe cea spirituală, îi lăsase pe farisei într-un întuneric și mai adânc. Câțiva dintre ascultătorii Săi, simțind că vorbele lui Hristos îi vizau și pe ei, au întrebat: “Doar n-om fi și noi orbi?” Isus răspunse: “Dacă ați fi orbi, n-ați avea păcat”. Dacă Dumnezeu nu v-ar fi dat posibilitatea să vedeți adevărul, neștiința voastră nu ar fi atras nici o condamnare. “Dar acum ziceți: ‘Vedem’.” Voi vă credeți în stare să vedeți și să lepădați singurele mijloace prin care ați putea primi vederea. Pentru toți cei care își dau seama de nevoia lor, Hristos a venit cu ajutor nemărginit. Dar fariseii nu voiau să-și mărturisească nici o nevoie; ei refuzau să vină la Hristos și de aceea erau lăsați în orbire, orbire pentru care ei singuri erau vinovați. Isus a zis: “Păcatul vostru rămâne”. HLL 475.3