Hristos Lumina Lumii

Capitolul 40 — O noapte pe lac

Capitol bazat pe textele din Matei 14, 22-33; Marcu 6, 45-52; Ioan 6, 14-21.

Șezând pe câmpia înverzită, în amurgul serii de primăvară, oamenii au mâncat din hrana pe care le-o dăduse Hristos. Cuvintele pe care le auziseră în ziua aceea ajunseseră la ei ca un glas al lui Dumnezeu. Numai puterea divină putea să îndeplinească lucrările de vindecare la care ei fuseseră martori. Dar minunea cu pâinile i-a mișcat pe toți oamenii din această mare mulțime. Toți fuseseră părtași la binecuvântările ei. În zilele lui Moise, Dumnezeu hrănise pe Israel cu mană în pustie; dar cine era Cel care-i hrănise în ziua aceea, dacă nu Mesia despre care proorocise Moise? Nici o putere omenească n-ar fi putut crea din cinci pâini de orz și din doi peștișori atâta hrană pentru a sătura mii de oameni înfometați. Și au spus unul către altul: “Cu adevărat, acesta este proorocul cel așteptat în lume”. HLL 377.1

Toată ziua, convingerea aceasta sporise și căpătase putere. Actul acesta suprem era asigurarea că mult așteptatul Eliberator era între ei. Nădejdile oamenilor creșteau mereu și mereu. Acesta este Cel care va face din Iudea un paradis pământesc, o țară în care să curgă lapte și miere. El poate să împlinească orice dorință. El poate să sfărâme puterea romanilor atât de detestați. El poate să elibereze pe Iuda și Ierusalimul. El poate să vindece pe soldații răniți în luptă. El poate să asigure hrană pentru oști întregi. El poate să cucerească neamuri și să dea lui Israel stăpânirea de mult căutată. HLL 377.2

În entuziasmul lor, oamenii sunt gata să-L încoroneze ca împărat. Ei văd însă că El nu face nici un efort pentru a atrage atenția sau pentru a-și atrage onorurile mulțimii. Aici Se deosebește cu totul de preoți și de mai mari și ei se tem că niciodată El nu va cere să ia tronul lui David. După ce s-au sfătuit, s-au înțeles să-L ia cu forța și să-L proclame împărat al lui Israel. Ucenicii se unesc cu mulțimea, declarând că tronul lui David Îi revine de drept Domnului lor. Numai modestia, ziceau ei, Îl face pe Hristos să refuze o asemenea onoare. Însă oamenii trebuie să-L înalțe ca Eliberator al lor. Preoții cei aroganți și mai marii să fie constrânși să-L onoreze pe Acela care vine îmbrăcat cu autoritatea lui Dumnezeu. HLL 378.1

Cu nerăbdare se pregătesc să-și aducă planul la îndeplinire, dar Isus vede ce se pregătește și înțelege mai bine ca ei care va fi urmarea unei asemenea mișcări. Chiar acum preoții și mai marii Îi vânează viața. Îl acuză că îi îndepărtează pe oameni de la ei. Urmarea încercării de a-L pune pe tron ar fi violența și răscoala, iar lucrarea împărăției spirituale ar fi împiedicată. Fără întârziere, mișcarea trebuie oprită. Chemându-i pe ucenici, Isus le spune să ia corabia, să se reîntoarcă de îndată la Capernaum, lăsându-L pe El să dea drumul oamenilor. HLL 378.2

Niciodată nu li se păruse o altă poruncă a lui Hristos mai greu de îndeplinit. De multă vreme ucenicii nădăjduiseră într-o mișcare a mulțimii care să-L așeze pe Isus pe tron; ei nu puteau suporta gândul că tot acest entuziasm urma să se irosească în van. Mulțimile care se adunau pentru a sărbători Paștele doreau să vadă pe noul profet. Pentru ucenicii Săi, aceasta părea ocazia de aur de a-L pune pe Domnul lor iubit pe tronul lui Israel. În înflăcărarea acestei noi ambiții, le era greu să plece de bunăvoie și să-L părăsească pe Isus pe țărmul acela pustiu. Au protestat împotriva acestei hotărâri, dar Isus le-a vorbit de astă dată cu o autoritate pe care niciodată mai înainte nu o folosise față de ei. Știau că ar fi în zadar să se împotrivească mai departe și în tăcere s-au îndreptat către lac. HLL 378.3

Isus le poruncește acum oamenilor să se împrăștie, iar gesturile Lui sunt atât de hotărâte, încât nimeni nu îndrăznește să se împotrivească. Cuvintele de laudă și de proslăvire li s-au oprit pe buze. Pașii li se opresc în momentul în care se pregăteau să-L proclame împărat și de pe fața lor dispar bucuria și nerăbdarea. În mulțimea aceea sunt oameni cu inteligență puternică și cu voință tare, dar puterea împărătească a lui Isus și cele câteva cuvinte liniștite ale poruncii opresc tumultul și le împiedică planurile. Recunosc în El o putere mai presus de autoritatea pământească și, fără altă întrebare, se supun. HLL 378.4

Rămas singur, “Isus S-a suit în munte, la o parte, ca să Se roage”. Ceasuri întregi a stăruit în rugăciune către Dumnezeu. Nu pentru Sine erau aceste rugăciuni, ci pentru oameni. El a cerut putere pentru a le descoperi oamenilor caracterul divin al misiunii Sale, pentru ca Satana să nu le orbească mintea și să nu le strice judecata. Mântuitorul știa că zilele pentru lucrarea personală pe pământ aproape se sfârșiseră și că puțini aveau să-L primească drept Răscumpărător. Cu durere și luptă sufletească, S-a rugat pentru ucenici. Ei urmau să fie greu încercați. Nădejdile lor multă vreme cultivate, întemeiate pe o amăgire atât de răspândită, urmau să fie înșelate în modul cel mai dureros și mai umilitor. În locul înălțării pe tronul lui David, aveau să fie martori la răstignirea Lui. Aceasta urma să fie adevărata Lui încoronare. Dar ei nu înțelegeau lucrul acesta și, ca urmare, aveau să vină peste ei ispite mari, pe care cu greu le puteau recunoaște ca ispite. Fără Duhul Sfânt care să le lumineze mintea, să le lărgească puterea de înțelegere, credința ucenicilor avea să slăbească. Era dureros pentru Isus să vadă că părerile lor despre Împărăția Lui erau în așa măsură mărginite la mărirea și onoarea lumească. Pentru ei avea El o grea povară pe inimă și și-a revărsat rugăciunile cu strigăte dureroase și cu lacrimi. HLL 379.1

Ucenicii nu s-au depărtat îndată de la țărm, cum le spusese Isus. Ei au așteptat un timp, nădăjduind că Domnul va veni la ei. Dar, văzând că se lasă întunericul, “s-au suit într-o corabie și treceau marea ca să se ducă la Capernaum”. L-au părăsit pe Isus cu inima nemulțumită, mai agitați ca niciodată de când Îl recunoscuseră ca Domn al lor. Murmurau din cauză că nu le îngăduise să-L proclame împărat. Se mustrau între ei pentru că se supuseseră așa de ușor la porunca Lui și au ajuns să creadă că, dacă ar fi fost mai insistenți, și-ar fi realizat planul. HLL 379.2

Necredința punea stăpânire pe mintea și pe inima lor. Dorul după onoare îi orbise. Știau că Isus era urât de farisei și erau nerăbdători să-L vadă înălțat acolo unde socoteau că trebuie să fie. Să fie în strânsă legătură cu un Învățător care putea săvârși minuni puternice și totuși să fie insultați ca niște înșelători era o încercare pe care cu greu o puteau suporta. Urmau să fie mereu priviți ca fiind urmașii unui profet mincinos? Nu-și va lua Hristos niciodată autoritatea de împărat? De ce El, care avea o putere atât de mare, nu Își descoperea adevărata identitate, ca să le facă viața mai puțin chinuită? Pentru ce nu l-a scăpat El pe Ioan Botezătorul de la moarte năprasnică? Astfel au vorbit între ei ucenicii, până au adunat în jurul lor o mare întunecime spirituală. Se întrebau chiar dacă nu cumva Hristos ar fi un înșelător, cum pretindeau fariseii. HLL 380.1

Ucenicii fuseseră martori în ziua aceea la lucrările minunate ale lui Hristos. Li se păruse că cerul se coborâse pe pământ. Amintirea acelei zile scumpe și slăvite ar fi trebuit să le umple inimile de credință și nădejde. Dacă din prisosul inimii ar fi vorbit despre lucrurile acestea, n-ar fi ajuns la ispită. Dar dezamăgirea le absorbise gândurile. Nu luaseră în seamă cuvintele lui Hristos: “Adunați ce-a rămas, ca nimic să nu se piardă”. Acelea fuseseră ceasuri de mari binecuvântări pentru ucenici, dar ei le uitaseră. Se găseau în mijlocul apelor frământate. Gândurile lor erau furtunoase și nebunești, și Domnul le-a dat altceva pentru a le ocupa mintea și pentru a le mișca sufletele. Deseori, Dumnezeu face lucrul acesta atunci când oamenii își creează singuri poveri și greutăți. Ucenicii nu aveau nici un motiv real pentru care să se frământe. Dar primejdia se apropia cu repeziciune. HLL 380.2

O furtună violentă se năpusti asupra lor, iar ei erau nepregătiți. Era un contrast izbitor, căci ziua fusese liniștită; și, când vântul i-a lovit, s-au înspăimântat. Au uitat nemulțumirea, necredința și nerăbdarea. Fiecare lupta ca barca să nu se scufunde. Erau aproape de Betsaida, locul unde așteptau să-L găsească pe Isus și, pe vreme obișnuită, călătoria nu le-ar fi luat mai mult de câteva ore; dar acum erau mânați din ce în ce mai departe de locul urmărit. Până la a patra strajă din noapte au muncit la vâsle. Atunci, oamenii obosiți s-au predat pierzării. În furtună și întuneric, marea i-a învățat cât erau de fără putere și doreau prezența Domnului lor. HLL 380.3

Isus nu-i uitase. Veghetorul de pe țărm i-a văzut pe acești oameni loviți de panică luptându-se cu furtuna. Cu cea mai mare grijă, ochii Lui urmăriseră corabia lovită de furtună împreună cu valoroasa ei încărcătură, deoarece oamenii aceia aveau să fie lumina lumii. După cum o mamă veghează cu duioșie asupra copilașului său, așa veghea și Domnul milostiv asupra ucenicilor. Când inimile lor s-au supus, când ambiția lor nesfântă s-a stins și în umilință au cerut ajutor în rugăciune, li s-a răspuns. HLL 381.1

În clipa în care ei se credeau pierduți, o rază de lumină le-a descoperit o ființă învăluită în mister venind spre ei pe apă. Dar nu știau că este Isus. Îl credeau vrăjmaș pe Acela care venea să îi ajute. Groaza puse stăpânire pe ei. Mâinile care vâsleau cu mușchi ca de fier slăbesc. Barca începe să joace în bătaia valurilor, toți ochii sunt ațintiți asupra acelei ființe care calcă pe valurile albe de spumă ale mării frământate. HLL 381.2

Ei cred că este o nălucă și că le prevestește pieirea și încep să strige de groază. Isus înaintează ca și când ar vrea să treacă pe lângă ei; ei Îl recunosc și strigă, cerându-I ajutor. Domnul lor iubit Se întoarce, glasul Lui le potolește teama: “Îndrăzniți, Eu sunt, nu vă temeți”. HLL 381.3

În clipa în care ei și-au dat seama de această minune, Petru aproape și-a ieșit din fire de bucurie. Întrucât de abia îi venea să creadă, a strigat: “Doamne, dacă ești Tu, poruncește-mi să vin la Tine pe apă. ‘Vino’, i-a zis Isus”. HLL 381.4

Privind la Isus, Petru merge cu pasul sigur; dar, când mulțumit de sine privește înapoi către tovarășii săi din barcă, ochii i se îndepărtează de la Mântuitorul. Vântul este grozav. Valurile se înalță tot mai sus și se așează chiar între el și Isus și i se face frică. Pentru o clipă, Hristos este ascuns de ochii lui și credința dispare. Începe să se scufunde. Dar, în timp ce valurile urlă de moarte, Petru își ridică privirea de la apele înfuriate și, ațintind-o la Isus, strigă: “Doamne, scapă-mă”. Îndată Isus prinde mâna întinsă, zicând: “Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” HLL 381.5

Mergând unul lângă altul, mâna lui Petru fiind în mâna Domnului, s-au urcat în barcă împreună. Dar Petru era acum supus și tăcut. Nu avea motive să se mândrească față de tovarășii săi, deoarece, prin necredință și înălțare de sine, fusese aproape să-și piardă viața. Când și-a întors privirea de la Isus, și-a pierdut mersul sigur și s-a cufundat în mijlocul valurilor. HLL 381.6

De câte ori și noi, când ajungem în greutăți, suntem asemenea lui Petru! Privim la valuri, în loc să ținem ochii ațintiți la Mântuitorul. Picioarele ne alunecă și apele mândriei se înalță peste sufletul nostru. Isus nu l-a chemat pe Petru la El ca apoi să-l lase să piară; El nu ne cheamă să-L urmăm, ca apoi să ne uite. “Nu te teme de nimic”, zice El, “căci Eu te izbăvesc, te chem pe nume, ești al Meu. Dacă vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine, și râurile nu te vor îneca; dacă vei merge prin foc, nu te va arde și flacăra nu te va aprinde. Căci Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, Sfântul lui Israel, Mântuitorul tău.” (Isaia 43, 1-3.) HLL 382.1

Isus citise caracterul ucenicilor Săi. El știa cât de greu avea să fie încercată credința lor. În întâmplarea aceasta pe mare, El dorea să-i descopere lui Petru propria slăbiciune — să-i arate că siguranța lui era numai în continua dependență de puterea dumnezeiască. În mijlocul furtunii de ispite, el putea să meargă în siguranță numai dacă, într-o totală neîncredere în sine, avea să se sprijine doar pe Mântuitorul. Petru era slab chiar în punctul în care se credea tare și numai atunci când și-a dat seama de slăbiciunea sa a putut înțelege nevoia de a se sprijini pe Hristos. Dacă ar fi învățat lecția pe care Isus a dorit să i-o dea prin cele petrecute pe mare, el n-ar fi căzut atunci când a venit asupra lui încercarea cea mare. HLL 382.2

În fiecare zi Dumnezeu îi învață pe copiii Săi. Prin împrejurările vieții de toate zilele, El îi pregătește să facă lucrarea pe un plan mai larg, rânduit de providența Lui. Felul în care ei își îndeplinesc micile datorii de toate zilele hotărăște biruința sau înfrângerea lor în crizele mari ale vieții. HLL 382.3

Aceia care nu-și dau seama că sunt fără încetare dependenți de Dumnezeu vor fi înfrânți de ispită. Astăzi poate vom zice că piciorul nostru este sigur și că niciodată nu ne vom clătina. Poate zicem: “Știu în cine am crezut, nimic nu poate să zdruncine credința mea în Dumnezeu și în Cuvântul Lui”. Dar Satana plănuiește să folosească trăsăturile de caracter moștenite sau cultivate și să ne orbească în așa fel, încât să nu ne vedem nevoile și defectele. Numai când ne dăm seama de propria slăbiciune și privim tot timpul țintă la Isus putem merge în siguranță. HLL 382.4

După ce Isus a luat loc în barcă, vântul a încetat “și corabia a sosit îndată la locul spre care mergea”. Noaptea aceea înspăimântătoare a trecut și s-a arătat lumina zorilor. Ucenicii și ceilalți care mai erau în corabie s-au plecat la picioarele lui Isus cu inimile pline de recunoștință, zicând: “Cu adevărat Tu ești Fiul lui Dumnezeu”. HLL 382.5