The Acts of the Apostles

Capitolul 16 — Solia Evangheliei în Antiohia

This chapter is based on Capitol bazat pe textele din Faptele apostolilor 11, 19-26; 13, 1-3.

După ce ucenicii au fost alungați din Ierusalim în urma prigoanei, solia Evangheliei s-a răspândit cu iuțeală prin ținuturile care se găseau dincolo de hotarele Palestinei; și multe grupe mici de credincioși s-au format în centrele mai importante. Unii dintre ucenici “au ajuns până în Fenicia, în Cipru și în Antiohia, și propovăduiau Cuvântul”. De obicei, lucrarea lor se mărginea la iudei sau la iudeii dintre greci, care în vremea aceea puteau fi găsiți în colonii mari în aproape toate orașele lumii. FA 155.1

Printre locurile amintite, unde Evanghelia a fost primită cu bucurie, este și Antiohia — în vremea aceea capitala Siriei. Comerțul foarte întins, care se făcea din acest centru populat, aducea în oraș mulți oameni de diferite naționalități. Pe lângă aceasta, Antiohia era bine cunoscută ca un loc de întâlnire a iubitorilor de odihnă și distracție, din pricina așezării ei sănătoase, a împrejurimilor ei frumoase, precum și a bogăției, culturii și a rafinamentului care se puteau găsi acolo. În zilele apostolilor, ea ajunsese un oraș al luxului și al viciului. FA 155.2

Evanghelia a fost propovăduită public în Antiohia de către niște ucenici din Cipru și Cirene, care au venit aici și “au propovăduit Evanghelia Domnului Isus”. “Mâna Domnului era cu ei” și străduințele lor sârguincioase au fost răsplătite cu rod. “Un mare număr de oameni au crezut și s-au întors la Domnul”. FA 156.1

“Vestea despre ei a ajuns la urechile Bisericii din Ierusalim, și au trimis pe Barnaba până la Antiohia”. Ajungând în acest nou câmp de lucru, Barnaba a văzut lucrarea ce fusese săvârșită deja prin harul lui Dumnezeu și “s-a bucurat și i-a îndemnat pe toți să rămână cu inimă hotărâtă alipiți de Domnul”. FA 156.2

Lucrarea lui Barnaba în Antiohia a fost bogat răsplătită și mulți de acolo s-au adăugat la numărul credincioșilor. Deoarece lucrarea se dezvolta, Barnaba a simțit nevoia de ajutor potrivit, pentru a intra pe ușile deschise de providența lui Dumnezeu; deci, s-a dus la Tars să-l caute pe Pavel, care, după ce cu câtva timp mai înainte plecase din Ierusalim, lucrase în “ținuturile Siriei și Ciliciei”, vestind “credința pe care căuta s-o nimicească odinioară”. (Galateni 1, 21.23.) Barnaba a izbutit să-l găsească pe Pavel și să-l convingă să se întoarcă cu el spre a-i fi tovarăș în lucrare. FA 156.3

În populatul oraș al Antiohiei, Pavel a găsit un minunat câmp de lucru. Învățătura, înțelepciunea și râvna lui au exercitat o puternică influență asupra locuitorilor și vizitatorilor acestui oraș de cultură; și el s-a dovedit a fi ajutorul potrivit de care avea nevoie Barnaba. Timp de un an, cei doi ucenici au lucrat laolaltă în slujire credincioasă, aducând multora cunoștința mântuitoare despre Isus din Nazaret, Răscumpărătorul lumii. FA 156.4

În Antiohia, ucenicii au fost numiți pentru prima dată creștini. Numele li s-a dat din pricină că subiectul principal al propovăduirii, al învățăturii și al discuțiilor lor era Hristos. Ei istoriseau mereu întâmplările care avuseseră loc în timpul lucrării Sale pământești, când ucenicii Săi au fost binecuvântați cu prezența Sa personală. Ei stăruiau neobosit asupra învățăturilor și minunilor Sale de vindecare. Cu buze tremurânde și cu ochii scăldați în lacrimi, ei vorbeau despre chinul Său sufletesc din grădină, despre trădarea, judecata și executarea Lui, precum și despre răbdarea și umilința cu care El îndurase disprețul și chinul la care a fost supus de către vrăjmașii Săi, dar și despre mila dumnezeiască cu care S-a rugat pentru cei care Îl prigoniseră. Învierea și înălțarea Sa, precum și lucrarea Lui din ceruri, ca Mijlocitor pentru omul căzut, erau subiecte asupra cărora simțeau bucuria să se oprească. Pe drept cuvânt, păgânii îi puteau numi creștini, deoarece ei predicau pe Hristos și rugăciunile lor către Dumnezeu le adresau în Numele Lui. FA 157.1

Dumnezeu le dăduse numele de creștini. Acesta este un nume regal, dat tuturor acelora care se alătură lui Hristos. Despre acest nume scria Iacov mai târziu: “Oare nu bogații vă asupresc și vă târăsc înaintea judecătorilor? Nu batjocoresc ei frumosul nume pe care-l purtați?”. (Iacov 2, 6.7.) Și Petru a declarat: “Dacă suferă pentru că este creștin, să nu-i fie rușine, ci să proslăvească pe Dumnezeu pentru numele acesta”. “Dacă sunteți batjocoriți pentru Numele lui Hristos, ferice de voi: Fiindcă Duhul slavei, Duhul lui Dumnezeu Se odihnește peste voi”. (1 Petru 4, 16.14.) FA 157.2

Credincioșii din Antiohia au înțeles că Dumnezeu era gata să lucreze în viața lor “după plăcerea Lui, și voința și înfăptuirea”. (Filipeni 2, 13.) Trăind, așa cum era situația lor, în mijlocul unor oameni care părea că se îngrijesc mai puțin de lucrurile de interes veșnic, ei au căutat să capteze atenția celor cu inima sinceră și să dea o mărturie pozitivă despre Acela pe care Îl iubeau și Căruia Îi slujeau. În lucrarea lor în umilință, ei au învățat să depindă de puterea Spiritului Sfânt, care să facă rodnic cuvântul vieții. Și astfel, în diferitele căi ale vieții, ei dădeau zilnic mărturie despre credința lor în Hristos. FA 158.1

Exemplul urmașilor lui Hristos din Antiohia ar trebui să fie o inspirație pentru fiecare credincios ce trăiește astăzi în marile orașe ale lumii. În timp ce este după rânduiala lui Dumnezeu ca lucrători aleși, consacrați și cu talente să fie stabiliți în mari centre populate, spre a conduce eforturi evanghelistice, tot la fel este scopul Său ca membrii comunității care trăiesc în aceste orașe să folosească talentele date lor de Dumnezeu în lucrarea pentru suflete. Bogate binecuvântări sunt puse deoparte pentru aceia care se predau cu totul chemării lui Dumnezeu. Când asemenea lucrători se străduiesc să câștige suflete pentru Isus, vor vedea că mulți, la care niciodată mai înainte nu se putea ajunge în nici un alt chip, sunt gata să răspundă unei înțelepte străduințe personale. FA 158.2

Lucrarea lui Dumnezeu de pe pământ are azi nevoie de reprezentanți vii ai adevărului biblic. Singuri, predicatorii consacrați nu pot face față însărcinării de a avertiza marile orașe. Dumnezeu cheamă nu numai pe predicatori, ci și pe medici, infirmiere, colportori, lucrători biblici și alți membri laici consacrați, având diferite talente, care cunosc Cuvântul lui Dumnezeu și puterea harului Său, să gândească la nevoile orașelor neavertizate. Timpul trece repede și este mult de făcut. Orice unealtă trebuie pusă la lucru, pentru ca ocaziile prezente să fie cât mai înțelept folosite. FA 158.3

Activitatea lui Pavel în Antiohia, în tovărășie cu Barnaba, l-a întărit în convingerea că Dumnezeu l-a chemat să facă o lucrare deosebită pentru Neamuri. Cu ocazia convertirii lui Pavel, Domnul spusese că el avea să ajungă un slujitor al Neamurilor, spre a le “deschide ochii să se întoarcă de la întuneric la lumină și de sub puterea Satanei la Dumnezeu; și să primească, prin credința în Mine, iertare de păcate și moștenirea împreună cu cei sfințiți”. (Faptele Apostolilor 28, 16.) Îngerul care s-a arătat lui Anania spusese despre Pavel: “El este un vas pe care l-am ales, ca să ducă Numele Meu înaintea Neamurilor, înaintea împăraților și înaintea fiilor lui Israel”. (Faptele Apostolilor 9, 15.) Și Pavel însuși, mai târziu în experiența sa creștină, pe când se ruga în templul din Ierusalim, a fost vizitat de un înger din cer, care l-a îndemnat: “Du-te, căci te voi trimite departe la Neamuri”. (Faptele Apostolilor 22, 21.) FA 159.1

Astfel, Domnul îi dăduse lui Pavel însărcinarea de a intra în marele câmp misionar al lumii Neamurilor. Spre a-l pregăti pentru această întinsă și grea lucrare, Dumnezeu îl adusese în strânsă legătură cu Sine și desfășurase înaintea sa fermecătoarea viziune a frumuseții și slavei cerului. Lui i-a fost dată lucrarea de a face cunoscut “taina” care fusese “ținută ascunsă timp de veacuri” (Romani 16, 25), “taina voii Sale” (Efeseni 1, 9), “care n-a fost făcută cunoscut fiilor oamenilor în celelalte veacuri, în felul cum a fost descoperită acum sfinților apostoli și prooroci ai lui Hristos, prin Duhul. Că adică Neamurile sunt împreună moștenitoare cu noi, alcătuiesc un singur trup cu noi și iau parte cu noi la aceeași făgăduință în Hristos Isus, prin Evanghelia aceea, al cărei slujitor”, spune Pavel, “am fost făcut eu.... Da, mie, care sunt cel mai neînsemnat dintre toți sfinții, mi-a fost dat harul acesta să vestesc Neamurilor bogățiile nepătrunse ale lui Hristos, și să pun în lumină înaintea tuturor care este isprăvnicia acestei taine, ascunse din veacuri în Dumnezeu, care a făcut toate lucrurile, pentru ca domniile și stăpânirile din locurile cerești să cunoască azi, prin biserică, înțelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu, după planul veșnic, pe care l-a făcut în Hristos Isus, Domnul nostru”. (Efeseni 3, 5-11.) FA 159.2

Dumnezeu a binecuvântat din belșug lucrarea lui Pavel și a lui Barnaba în răstimp de un an, cât au rămas ei cu credincioșii din Antiohia. Dar nici unul dintre ei nu fusese încă în mod oficial consacrat lucrării de slujire a Evangheliei. Acum, ei au ajuns la un punct în experiența lor creștină, când Dumnezeu avea să le încredințeze ducerea mai departe a unei grele lucrări misionare, în săvârșirea căreia ei aveau să aibă nevoie de fiece folos care putea fi dobândit prin mijlocirea bisericii. FA 160.1

“În biserica din Antiohia erau niște prooroci și învățători: Barnaba, Simon numit Niger, Luciu din Cirene, Manaen ... și Saul”. Pe când slujeau Domnului și posteau, Duhul Sfânt a zis: “Puneți-Mi deoparte pa Barnaba și pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat”. Înainte de a fi trimiși ca misionari în lumea păgână, acești apostoli au fost în mod solemn consacrați lui Dumnezeu prin post și rugăciune, cum și prin punerea mâinilor. În felul acesta, erau împuterniciți de biserică nu numai să învețe adevărul, ci să îndeplinească și actul botezului și să organizeze biserici, fiind investiți cu deplina autoritate eclesiastică. FA 160.2

În momentul acesta, biserica creștină intra într-o eră importantă. Lucrarea de vestire a soliei Evangheliei printre Neamuri avea să fie acum urmărită cu putere; și, ca urmare, biserica avea să fie întărită printr-un mare seceriș de suflete. Apostolii, care fuseseră aleși să conducă această lucrare, aveau să fie supuși bănuielii, prejudecății și geloziei. Învățăturile lor cu privire la surparea “zidului de la mijloc care-i despărțea” (Efeseni 2, 14), care despărțise atât de mult lumea iudaică de Neamuri, în mod firesc avea să atragă asupră-le învinuirea de erezie; și autoritatea lor ca slujitori avea să fie pusă la îndoială de mulți iudei zeloși și credincioși; Dumnezeu prevăzuse greutățile pe care aveau să le întâmpine servii Săi; și, pentru ca lucrarea lor să fie mai presus de orice învinuire, El a îndrumat biserica prin descoperire ca ei să fie în mod public puși deoparte pentru lucrarea de predicare. Consacrarea lor era o recunoaștere publică a alegerii lor divine, spre a duce Neamurilor vestea cea bună a Evangheliei. FA 161.1

Atât Pavel, cât și Barnaba primiseră deja însărcinarea, personal, de la Dumnezeu Însuși, iar ceremonia punerii mâinilor nu adăugase nici un har în plus sau vreo însușire reală. Aceasta nu era decât o formă de recunoaștere a alegerii pentru o slujbă anumită și o recunoaștere a autorității cuiva în acea slujbă. Prin aceasta, se punea sigiliul bisericii asupra lucrării lui Dumnezeu. FA 161.2

Pentru iudei, această formă avea o mare însemnătate. Când un tată iudeu binecuvânta pe copiii săi, cu mult respect își punea mâinile peste capetele lor. Când un animal era închinat să fie adus ca jertfă, mâna celui investit cu autoritate preoțească era pusă asupra capului victimei. Și când slujitorii bisericii credincioșilor din Antiohia și-au pus mâinile asupra lui Pavel și Barnaba, prin lucrarea aceasta ei cereau lui Dumnezeu să-Și reverse binecuvântarea Sa asupra apostolilor aleși și a consacrării lor pentru lucrarea deosebită pentru care fuseseră puși deoparte. FA 162.1

Mai târziu, s-a abuzat foarte mult de ceremonia punerii mâinilor — o importanță neîndreptățită a fost legată de acest act, ca și cum o putere se cobora deodată asupra acelora care primeau o asemenea consacrare, făcându-i de îndată demni pentru oricare din lucrările pastorale. Dar, în punerea deoparte a acestor doi apostoli, nu avem nici un raport cum că ei ar fi primit vreo putere deosebită prin simpla faptă a punerii mâinilor. Nu găsim decât simplul raport despre întărirea lor prin binecuvântare și despre rezultatul pe care aceasta l-a avut asupra lucrării lor viitoare. FA 162.2

Împrejurările în legătură cu punerea deoparte a lui Pavel și a lui Barnaba, prin Duhul Sfânt, pentru o anumită ramură de lucrare, arată clar că Domnul lucrează în biserica Sa prin instrumente alese de El. Cu ani înainte, când planul lui Dumnezeu cu privire la Pavel i-a fost pentru prima dată descoperit prin Însuși Mântuitorul, Pavel a fost după aceea pus imediat în legătură cu membrii noii biserici organizate în Damasc. Mai mult încă, biserica din locul acela nu a fost lăsată multă vreme în întuneric cu privire la experiența personală a fariseului convertit. Și acum, când însărcinarea divină dată în vremea aceea avea să fie dusă mai deplin la îndeplinire, Duhul Sfânt, dând din nou mărturie despre Pavel, ca fiind un vas ales spre a duce Evanghelia la Neamuri, a pus asupra bisericii lucrarea de a-l consacra pe el și pe conlucrătorul său. Pe când conducătorii bisericii din Antiohia “slujeau Domnului și posteau, Duhul Sfânt a zis: ‘Puneți-Mi deoparte pe Barnaba și pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat’”. FA 162.3

Dumnezeu a făcut biserica Sa de pe pământ un canal de lumină și, prin ea, El aduce la cunoștință planurile și voința Sa. El nu dă unuia dintre servii Săi o experiență independentă și potrivnică de experiența bisericii însăși. Nici nu dă cuiva o cunoaștere a voinței Sale aparte de întreaga biserică, în timp ce biserica — trupul lui Hristos — este lăsată în întuneric. În providența Sa, El pune pe slujitorii Săi în strânsă legătură cu biserica Sa, pentru ca ei să se încreadă mai puțin în ei înșiși și să aibă o mai mare încredere în alții pe care El îi călăuzește spre a face să înainteze lucrarea Sa. FA 163.1

Totdeauna au fost în biserică dintre aceia care sunt mereu înclinați către independență. Se pare că ei nu pot înțelege că independența spiritului face ca instrumentul omenesc să aibă prea multă încredere în sine și să se încreadă în propria sa judecată mai degrabă decât să dea respect sfatului și să prețuiască mai mult judecata fraților săi, mai ales a celor aleși de Dumnezeu în slujba de conducere a poporului Său. Dumnezeu a investit biserica Sa cu autoritate și putere deosebită pe care nimeni nu este îndreptățit să o nesocotească sau să o disprețuiască; căci acela care face aceasta disprețuiește glasul lui Dumnezeu. FA 163.2

Cei care sunt înclinați să socotească judecata lor proprie ca fiind desăvârșită sunt în mare primejdie. Străduința bine chibzuită a lui Satana este aceea de a despărți pe unii ca aceștia de cei care sunt canale de lumină prin care Dumnezeu a lucrat la ridicarea și întinderea lucrării Sale pe pământ. A neglija sau a disprețui pe aceia pe care Dumnezeu i-a ales să poarte răspunderi de conducere în legătură cu înaintarea adevărului înseamnă a lepăda mijloacele rânduite de El pentru ajutarea, încurajarea și întărirea poporului Său. Ca un lucrător din via Domnului să desconsidere aceasta și să considere că lumina sa trebuie să nu vină prin nici un alt canal, ci direct de la Dumnezeu, înseamnă să se așeze într-o poziție care îl pune în primejdie de a fi înșelat de vrăjmaș și răsturnat la pământ. Domnul, în înțelepciunea Sa, a rânduit ca, prin mijlocirea strânsei legături care trebuie să fie întreținută de toți credincioșii, creștin să fie unit cu creștin și comunitate cu comunitate. În felul acesta, uneltele omenești vor fi făcute în stare să conlucreze cu Dumnezeirea. Fiecare unealtă va fi supusă Duhului Sfânt, și toți credincioșii vor fi uniți într-un efort organizat și bine îndrumat spre a vesti lumii fericita nădejde a harului lui Dumnezeu. FA 164.1

Pavel a privit prilejul ceremoniei întăririi sale prin binecuvântare, ca marcând începutul unei noi și importante epoci din viața sa. De aici încolo, a fost socotit începutul apostolatului său în biserica creștină. FA 164.2

În timp ce lumina Evangheliei strălucea cu putere în Antiohia, o importantă lucrare era continuată de către apostolii care rămăseseră la Ierusalim. În fiecare an, cu ocazia sărbătorilor, mulți iudei din toate țările veneau la Ierusalim ca să se închine la templu. Unii dintre acești peregrini erau oameni pătrunși de o mare evlavie și sârguincioși cercetători ai profețiilor. Ei nădăjduiau și doreau după venirea lui Mesia Cel făgăduit, nădejdea lui Israel. În timp ce Ierusalimul era plin cu acești străini, apostolii predicau pe Hristos cu un curaj neșovăitor, cu toate că-și dădeau seama că făcând aceasta își puneau mereu viața în primejdie. Duhul lui Dumnezeu a pus sigiliul său asupra lucrării apostolilor și mulți s-au convertit la credință; și acești convertiți, întorcându-se în căminurile lor din diferitele părți ale lumii, au răspândit sămânța adevărului printre toate neamurile, cum și printre toate clasele sociale. FA 165.1

Dintre apostolii care au pornit să facă această lucrare s-au evidențiat în mod deosebit Petru, Iacov și Ioan, care aveau încredere că Dumnezeu îi alesese să predice pe Hristos printre conaționalii lor. Ei au lucrat cu credincioșie și înțelepciune, folosindu-se de “cuvântul prorociei făcut și mai tare” (2 Petru 1, 19), în străduința lor de a convinge “casa lui Israel că Dumnezeu a făcut Domn și Hristos pe acest Isus, pe care” iudeii Îl răstigniseră. (Faptele Apostolilor 2, 36.) FA 165.2