The Acts of the Apostles

Chapter 44—Caesar's Household

The gospel has ever achieved its greatest success among the humbler classes. “Not many wise men after the flesh, not many mighty, not many noble, are called.” 1 Corinthians 1:26. It could not be expected that Paul, a poor and friendless prisoner, would be able to gain the attention of the wealthy and titled classes of Roman citizens. To them vice presented all its glittering allurements and held them willing captives. But from among the toilworn, want-stricken victims of their oppression, even from among the poor slaves, many gladly listened to the words of Paul and in the faith of Christ found a hope and peace that cheered them under the hardships of their lot. AA 461.1

Yet while the apostle's work began with the humble and the lowly, its influence extended until it reached the very palace of the emperor. AA 461.2

Rome was at this time the metropolis of the world. The haughty Caesars were giving laws to nearly every nation upon the earth. King and courtier were either ignorant of the humble Nazarene or regarded Him with hatred and derision. And yet in less than two years the gospel found its way from the prisoner's lowly home into the imperial halls. Paul is in bonds as an evildoer; but “the word of God is not bound.” 2 Timothy 2:9. AA 461.3

In former years the apostle had publicly proclaimed the faith of Christ with winning power, and by signs and miracles he had given unmistakable evidence of its divine character. With noble firmness he had risen up before the sages of Greece and by his knowledge and eloquence had put to silence the arguments of proud philosophy. With undaunted courage he had stood before kings and governors, and reasoned of righteousness, temperance, and judgment to come, until the haughty rulers trembled as if already beholding the terrors of the day of God. AA 462.1

No such opportunities were now granted the apostle, confined as he was to his own dwelling, and able to proclaim the truth to those only who sought him there. He had not, like Moses and Aaron, a divine command to go before the profligate king and in the name of the great I AM rebuke his cruelty and oppression. Yet it was at this very time, when its chief advocate was apparently cut off from public labor, that a great victory was won for the gospel; for from the very household of the king, members were added to the church. AA 462.2

Nowhere could there exist an atmosphere more uncongenial to Christianity than in the Roman court. Nero seemed to have obliterated from his soul the last trace of the divine, and even of the human, and to bear the impress of Satan. His attendants and courtiers were in general of the same character as himself—fierce, debased, and corrupt. To all appearance it would be impossible for Christianity to gain a foothold in the court and palace of Nero. AA 462.3

Yet in this case, as in so many others, was proved the truth of Paul's assertion that the weapons of his warfare were “mighty through God to the pulling down of strongholds,” 2 Corinthians 10:4. Even in Nero's household, trophies of the cross were won. From the vile attendants of a viler king were gained converts who became sons of God. These were not Christians secretly, but openly. They were not ashamed of their faith. AA 463.1

And by what means was an entrance achieved and a firm footing gained for Christianity where even its admission seemed impossible? In his epistle to the Philippians, Paul ascribed to his own imprisonment his success in winning converts to the faith from Nero's household. Fearful lest it might be thought that his afflictions had impeded the progress of the gospel, he assured them: “I would ye should understand, brethren, that the things which happened unto me have fallen out rather unto the furtherance of the gospel.” Philippians 1:12. AA 463.2

When the Christian churches first learned that Paul was to visit Rome, they looked forward to a signal triumph of the gospel in that city. Paul had borne the truth to many lands; he had proclaimed it in great cities. Might not this champion of the faith succeed in winning souls to Christ even in the metropolis of the world? But their hopes were crushed by the tidings that Paul had gone to Rome as a prisoner. They had confidently hoped to see the gospel, once established at this great center, extend rapidly to all nations and become a prevailing power in the earth. How great their disappointment! Human expectations had failed, but not the purpose of God. AA 463.3

Not by Paul's sermons, but by his bonds, was the attention of the court attracted to Christianity. It was as a captive that he broke from so many souls the bonds that held them in the slavery of sin. Nor was this all. He declared: “Many of the brethren in the Lord, waxing confident by my bonds, are much more bold to speak the word without fear.” Philippians 1:14. AA 464.1

Paul's patience and cheerfulness during his long and unjust imprisonment, his courage and faith, were a continual sermon. His spirit, so unlike the spirit of the world, bore witness that a power higher than that of earth was abiding with him. And by his example, Christians were impelled to greater energy as advocates of the cause from the public labors of which Paul had been withdrawn. In these ways were the apostle's bonds influential, so that when his power and usefulness seemed cut off, and to all appearance he could do the least, then it was that he gathered sheaves for Christ in fields from which he seemed wholly excluded. AA 464.2

Before the close of that two years’ imprisonment, Paul was able to say, “My bonds in Christ are manifest in all the palace, and in all other places,” and among those who sent greetings to the Philippians he mentions chiefly them “that are of Caesar's household.” Verse 13; 4:22. AA 464.3

Patience as well as courage has its victories. By meekness under trial, no less than by boldness in enterprise, souls may be won to Christ. The Christian who manifests patience and cheerfulness under bereavement and suffering, who meets even death itself with the peace and calmness of an unwavering faith, may accomplish for the gospel more than he could have effected by a long life of faithful labor. Often when the servant of God is withdrawn from active duty, the mysterious providence which our shortsighted vision would lament is designed by God to accomplish a work that otherwise would never have been done. AA 465.1

Let not the follower of Christ think, when he is no longer able to labor openly and actively for God and His truth, that he has no service to render, no reward to secure. Christ's true witnesses are never laid aside. In health and sickness, in life and death, God uses them still. When through Satan's malice the servants of Christ have been persecuted, their active labors hindered, when they have been cast into prison, or dragged to the scaffold or to the stake, it was that truth might gain a greater triumph. As these faithful ones sealed their testimony with their blood, souls hitherto in doubt and uncertainty were convinced of the faith of Christ and took their stand courageously for Him. From the ashes of the martyrs has sprung an abundant harvest for God. AA 465.2

The zeal and fidelity of Paul and his fellow workers, no less than the faith and obedience of these converts to Christianity, under circumstances so forbidding, rebuke slothfulness and lack of faith in the minister of Christ. The apostle and his associate workers might have argued that it would be vain to call to repentance and faith in Christ the servants of Nero, subjected, as they were, to fierce temptations, surrounded by formidable hindrances, and exposed to bitter opposition. Even should they be convinced of the truth, how could they render obedience? But Paul did not reason thus; in faith he presented the gospel to these souls, and among those who heard were some who decided to obey at any cost. Notwithstanding obstacles and dangers, they would accept the light, and trust God to help them let their light shine forth to others. AA 465.3

Not only were converts won to the truth in Caesar's household, but after their conversion they remained in that household. They did not feel at liberty to abandon their post of duty because their surroundings were no longer congenial. The truth had found them there, and there they remained, by their changed life and character testifying to the transforming power of the new faith. AA 466.1

Are any tempted to make their circumstances an excuse for failing to witness for Christ? Let them consider the situation of the disciples in Caesar's household—the depravity of the emperor, the profligacy of the court. We can hardly imagine circumstances more unfavorable to a religious life, and entailing greater sacrifice or opposition, than those in which these converts found themselves. Yet amidst difficulties and dangers they maintained their fidelity. Because of obstacles that seem insurmountable, the Christian may seek to excuse himself from obeying the truth as it is in Jesus; but he can offer no excuse that will bear investigation. Could he do this he would prove God unjust in that He had made for His children conditions of salvation with which they could not comply. AA 466.2

He whose heart is fixed to serve God will find opportunity to witness for Him. Difficulties will be powerless to hinder him who is determined to seek first the kingdom of God and His righteousness. In the strength gained by prayer and a study of the word, he will seek virtue and forsake vice. Looking to Jesus, the Author and Finisher of the faith, who endured the contradiction of sinners against Himself, the believer will willingly brave contempt and derision. And help and grace sufficient for every circumstance are promised by Him whose word is truth. His everlasting arms encircle the soul that turns to Him for aid. In His care we may rest safely, saying, “What time I am afraid, I will trust in Thee.” Psalm 56:3. To all who put their trust in Him, God will fulfill His promise. AA 467.1

By His own example the Saviour has shown that His followers can be in the world and yet not of the world. He came not to partake of its delusive pleasures, to be swayed by its customs, and to follow its practices, but to do His Father's will, to seek and save the lost. With this object before him the Christian may stand uncontaminated in any surroundings. Whatever his station or circumstances, exalted or humble, he will manifest the power of true religion in the faithful performance of duty. AA 467.2

Not in freedom from trial, but in the midst of it, is Christian character developed. Exposure to rebuffs and opposition leads the follower of Christ to greater watchfulness and more earnest prayer to the mighty Helper. Severe trial endured by the grace of God develops patience, vigilance, fortitude, and a deep and abiding trust in God. It is the triumph of the Christian faith that it enables its followers to suffer and be strong; to submit, and thus to conquer; to be killed all the day long, and yet to live; to bear the cross, and thus to win the crown of glory. AA 467.3

Capitolul 44 — Casa cezarului

Evanghelia a atins totdeauna cea mai mare biruință a ei în rândurile claselor celor mai umile. “Care ați fost chemați: printre voi nu sunt mulți înțelepți în felul lumii, nici mulți puternici, nici mulți de neam ales”. (1 Corinteni 1, 26.) Nu ar fi fost de așteptat ca Pavel, un întemnițat sărman și lipsit de prieteni, să fie în stare a câștiga atenția claselor bogate și de rang mare dintre cetățenii romani. Pentru aceștia, viciul prezenta toate momelile strălucitoare și le robea voința. Însă dintre truditele și lipsitele victime ale împilării lor, chiar dintre sărmanii sclavi, mulți au ascultat cu bucurie cuvintele lui Pavel, și, în credința lui Hristos, au găsit o nădejde și o pace care i-a înviorat sub povara soartei lor. FA 461.1

Cu toate că lucrarea apostolului a început cu cei umili și de jos, influența sa s-a extins până când a ajuns chiar și la palatul împăratului. FA 461.2

În vremea aceea, Roma era metropola lumii. Mândrii cezari dădeau legi aproape pentru toate neamurile de pe pământ. Împărat și curtean erau sau necunoscători ai umilului Nazarinean, sau Îl priveau cu ură și derâdere. Și totuși, în mai puțin de doi ani, Evanghelia și-a făcut drum de la casa umilă a întemnițatului până la saloanele imperiale. Pavel este ținut în lanțuri ca un făptuitor de rele; “dar Cuvântul lui Dumnezeu nu este legat”. (2 Timotei 2, 9.) FA 461.3

În anii dinainte, apostolul vestise în public credința lui Hristos cu o putere câștigătoare; și, prin semne și minuni, el dăduse o dovadă de netăgăduit despre caracterul ei divin. Cu o fermitate plină de noblețe, el se ridicase înaintea înțelepților Greciei și, prin cunoștința și înțelepciunea vorbirii sale, zdrobise argumentele mândrei filozofii. Cu un curaj îndrăzneț, el a stat înaintea regilor și guvernatorilor și le-a vorbit despre neprihănire, cumpătare și judecata ce avea să vină, până acolo încât mândrii cârmuitori s-au cutremurat, ca și cum ar fi privit grozăviile zilei lui Dumnezeu. FA 462.1

Nu tot asemenea ocazii îi erau date acum apostolului, care era mărginit la locuința sa, putând să vestească adevărul numai la aceia care îl căutau acolo. El nu a avut, asemenea lui Moise și lui Aaron, o poruncă divină de a merge înaintea desfrânatului împărat și, în numele marelui EU SUNT, să mustre cruzimea și împilarea lui. Totuși, chiar în vremea când principalul lui apărător era în mod clar izolat, rupt de orice lucrare publică, a fost câștigată pentru Evanghelie o mare biruință; căci, chiar din casa împăratului, au fost adăugați bisericii noi membri. FA 462.2

Nicăieri nu putea să existe o atmosferă mai nepotrivită pentru creștinism ca la curtea Romei. Nero părea să fi șters din sufletul său și ultima urmă de divinitate, ba chiar de simțământ omenesc, pentru a purta asupra-și însemnele lui Satana. Sfetnicii și curtenii lui, în genere, aveau același caracter ca al lui — cruzi, decăzuți și stricați. După toate aparențele, era cu neputință pătrunderea creștinismului în curtea și în palatul lui Nero. FA 462.3

Și totuși, în cazul acesta, ca și în multe altele, s-a adeverit ca fiind adevărată susținerea lui Pavel că armele cu care lupta el erau “întărite de Dumnezeu ca să surpe întăriturile”. (2 Corinteni 10, 4.) Chiar și în casa lui Nero au fost câștigate trofee ale crucii. Dintre ticăloșii care înconjurau un împărat ticălos au fost câștigați convertiți care au devenit fii ai lui Dumnezeu. Aceștia nu erau creștini în ascuns, ci pe față. Ei nu se rușinau de credința lor. FA 463.1

Și prin ce mijloace s-a realizat o intrare și o bază temeinică a creștinismului acolo unde primirea lui părea chiar cu neputință? În Epistola sa către Filipeni, Pavel atribuie succesul său în câștigarea de convertiți din casa lui Nero la credință propriei sale întemnițări. Temându-se ca nu cumva să se creadă că întristările sale împiedicaseră înaintarea Evangheliei, el îi asigura: “Vreau să știți, fraților, că împrejurările în care mă găsesc, mai degrabă au lucrat la înaintarea Evangheliei”. (Filipeni 1, 12.) FA 463.2

Când au aflat pentru prima dată că Pavel avea să viziteze Roma, bisericile creștine nădăjduiau la un triumf măreț al Evangheliei în această cetate. Pavel dusese adevărul în multe țări; el îl vestise în cetăți mari. Oare nu putea acest apărător al credinței să aibă succes în câștigarea de suflete la Hristos chiar și în metropola lumii? Dar nădejdile lor au fost sfărâmate la vestea că Pavel plecase la Roma ca întemnițat. Ei au sperat plini de încredere să vadă că Evanghelia, odată statornicită în acest mare centru, se va întinde cu repeziciune la toate neamurile și va deveni o putere biruitoare pe pământ. Cât de mare le era dezamăgirea! Așteptările omenești dăduseră greș, însă nu și planurile lui Dumnezeu. FA 463.3

Nu prin predicile lui Pavel, ci prin lanțurile sale a fost atrasă atenția curții asupra creștinismului. Ca întemnițat, el a sfărâmat din sufletele multora lanțurile care-i ținea în robia păcatului. Și aceasta nu era totul. El declară: “Cei mai mulți din frați, îmbărbătați de lanțurile mele, au și mai multă îndrăzneală să vestească fără teamă Cuvântul lui Dumnezeu”. (Filipeni 1, 14.) FA 464.1

Răbdarea și voința lui Pavel din timpul îndelungatei și nedreptei lui întemnițări, curajul și credința lui erau o continuă predică. Spiritul lui, atât de deosebit de spiritul lumii, dădea mărturie că o putere mai mare decât aceea a pământului era prezentă cu el. Și, prin exemplul său, creștinii erau îndemnați la o și mai mare râvnă ca apărători ai lucrării, din a cărei activitate publică Pavel fusese scos. În felul acesta, lanțurile lui Pavel aveau influență, așa că atunci când puterea și utilitatea lui păreau înlăturate și când, după toate aparențele, el putea face cel mai puțin, atunci el a strâns snopi pentru Hristos din câmpuri din care se părea că era cu totul înlăturat. FA 464.2

Înainte de încheierea acestor doi ani de întemnițare, Pavel a fost în stare să spună: “În toată curtea împărătească, și pretutindeni aiurea, toți știu că sunt pus în lanțuri din pricina lui Isus Hristos”; și printre cei care trimiteau salutări filipenilor, el amintește în mod deosebit, pe “cei din casa Cezarului”. (Filipeni 1, 13; 4, 22.) FA 464.3

Atât răbdarea, cât și curajul își au biruințele lor. Prin smerenie în încercări, nu mai puțin prin îndrăzneală în acțiune, suflete pot fi câștigate la Hristos. Creștinul care dovedește răbdare și voioșie în lipsuri și suferință, care întâmpină chiar moartea cu pacea și liniștea unei credințe neșovăielnice, poate săvârși pentru Evanghelie mult mai mult decât ar fi putut săvârși printr-o viață lungă de credincioasă lucrare. Deseori, când slujitorul lui Dumnezeu este scos din împlinirea activă a datoriei, măsură tainică pe care vederea noastră mioapă ar deplânge-o, este hotărâtă de Dumnezeu pentru împlinirea unei lucrări ce altfel nu ar fi fost făcută niciodată. FA 465.1

Urmașul lui Hristos să nu gândească că, atunci când nu mai este în stare să lucreze în mod public și activ pentru Dumnezeu și adevărul său, nu mai are de făcut nici o lucrare și că nu mai poate dobândi nici o răsplată. Adevărații martori ai lui Hristos nu sunt niciodată dați la o parte. Atunci când sunt sănătoși și când sunt bolnavi, când sunt în viață, cât și atunci când sunt morți, Dumnezeu îi folosește încă. Când, datorită răutății lui Satana servii lui Hristos au fost prigoniți, iar lucrarea lor neobosită, împiedicată, când au fost aruncați în închisoare sau târâți la eșafod sau la rug, aceasta s-a întâmplat pentru ca adevărul să dobândească o și mai mare biruință. Când acești credincioși au sigilat mărturia vieții cu sângele lor, suflete care până atunci stăteau la îndoială și în nesiguranță au fost convinse despre credința lui Hristos și, pline de curaj, au luat poziție pentru El. Din cenușa martirilor a răsărit un îmbelșugat seceriș pentru Dumnezeu. FA 465.2

Râvna și credincioșia lui Pavel, cât și a conlucrătorilor săi, nu mai puțin decât credința și ascultarea acestor convertiți la creștinism, în împrejurări atât de potrivnice, alcătuiesc o mustrare față de trândăvia și lipsa de credință în lucrarea de slujire a lui Hristos. Apostolul și conlucrătorii săi ar fi putut argumenta că ar fi fost un lucru zadarnic să cheme la pocăință și la credința în Hristos pe slujitorii lui Nero, supuși, așa cum erau, ispitelor celor mai crunte, înconjurați de piedici grozav de mari și expuși unei împotriviri nemiloase. Chiar dacă ar fi fost convinși în privința adevărului, cum ar fi putut ei să-i dea ascultare? Dar Pavel nu a judecat în felul acesta; în credință, el a prezentat acestor suflete Evanghelia; și printre aceia care au auzit au fost unii care s-au hotărât să asculte de ea cu orice preț. Neținând seama de piedici și primejdii, ei erau gata să primească lumina și să se încreadă în Dumnezeu, care să-i ajute ca lumina lor să lumineze și pe alții. FA 465.3

Nu numai că au fost câștigați la adevăr, convertiți chiar din casa Cezarului, dar, după convertirea lor, ei au rămas în acea casă. Ei nu se simțeau liberi să-și părăsească posturile datoriei lor, pentru că situațiile din jurul lor nu mai le erau potrivite. Adevărul îi găsise acolo și ei au rămas acolo, pentru ca, prin viața și caracterul lor schimbat, să dea mărturie despre puterea transformatoare a noii credințe. FA 466.1

Este cineva ispitit să facă din împrejurările în care se găsește o scuză de a nu mărturisi pe Hristos? Să cugete la situația ucenicilor din casa Cezarului — decăderea morală a împăratului, desfrâul de la curte. Cu greu ne putem închipui împrejurări mai nefavorabile unei vieți religioase și care să atragă după sine un sacrificiu sau împotriviri mai mari decât acelea în care s-au găsit acești convertiți. Și, cu toate acestea, în mijlocul greutăților și primejdiilor, ei și-au păstrat credincioșia lor. Din pricina piedicilor care par de netrecut, creștinul poate căuta să se scuze de a asculta adevărul așa cum este el în Isus; dar el nu poate aduce nici o scuză care să reziste cercetării. Dacă el ar putea face aceasta, atunci ar dovedi că Dumnezeu este nedrept în aceea că El a stabilit pentru copiii Săi niște condiții de mântuire, pe care ei nu le pot împlini. FA 466.2

Cel care este hotărât în inima sa să-I slujească lui Dumnezeu va găsi ocazia de a da mărturie pentru El. Greutățile nu vor avea putere să împiedice pe acela care este hotărât să caute mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Sa. În puterea câștigată prin rugăciune și cercetarea Cuvântului, ei vor umbla după virtute și vor lepăda viciul. Privind la Isus, Începătorul și Desăvârșitorul credinței, care a îndurat împotrivirea păcătoșilor față de Sine, credinciosul va întâmpina curajos defaima și derâderea. Și ajutor și har îndestulător pentru orice împrejurare sunt făgăduite de Acela al cărui cuvânt este adevăr. Brațele Sale veșnice cuprind sufletul care se îndreaptă spre El după ajutor. Ne putem încrede cu toată siguranța în grija Sa, spunând: “Ori de câte ori mă tem, eu mă încred în Tine”. (Psalmii 56, 3.) Dumnezeu Își va împlini făgăduințele față de toți aceia care își pun încrederea în El. FA 467.1

Prin propriul Său exemplu, Mântuitorul a arătat că urmașii Săi pot fi în lume și totuși nu din lume. El a venit nu pentru a Se împărtăși de plăcerile ei amăgitoare, spre a fi stăpânit de obiceiurile ei și a urma practicile ei, ci de a face voia Tatălui Său, să caute și să mântuiască ce era pierdut. Cu această țintă înaintea sa, creștinul poate rămâne nemolipsit în orice împrejurare. Oricare ar fi situația sau împrejurările, mai înalte sau mai umile, el va da pe față puterea adevăratei religii printr-o credincioasă îndeplinire a datoriei. FA 467.2

Nu scutit de încercare, ci în mijlocul ei se dezvoltă caracterul creștin. Dând piept cu refuzul și împotrivirea, urmașul lui Hristos ajunge la o mai mare veghere și la o mai serioasă rugăciune către Ajutorul cel puternic. Cercările cele aspre, îndurate prin harul lui Dumnezeu, dezvoltă răbdare, vigilență, putere morală, cum și o profundă și dăinuitoare încredere în Dumnezeu. Triumful credinței este ceea ce-l face în stare pe cel care o trăiește să sufere și să fie tare; să se supună și astfel să biruiască; să fie dat morții toată ziua și totuși să trăiască; să poarte crucea și astfel să câștige cununa slavei. FA 467.3