Credinţa şi faptele

Capitolul 14 — Experiența neprihănirii prin credință^*

“Isus a venit în Galilea și propovăduia Evanghelia lui Dumnezeu. El zicea: ‘S-a împlinit vremea și împărăția lui Dumnezeu este aproape. Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie’”. (Marcu 1, 14.15.) CF 99.1

Pocăința este asociată cu credința și este recomandată în Evanghelie ca fiind esențială pentru mântuire. Apostolul Pavel a predicat pocăința. El spunea: “Știți că n-am ascuns nimic din ce vă era de folos, și nu m-am temut să vă propovăduiesc și să vă învăț înaintea norodului și în case, și să vestesc iudeilor și grecilor pocăința față de Dumnezeu și credința în Domnul nostru Isus Hristos.” (Faptele Apostolilor 20, 20.21.) Fără pocăință nu există mântuire. Nici un păcătos nepocăit nu poate să creadă cu toată inima și să dorească neprihănirea. Apostolul Pavel descrie pocăința ca fiind o întristare după voia lui Dumnezeu, întristare pentru păcat, ce “aduce o pocăință care duce la mântuire.” (2 Corinteni 7, 10.) Această pocăință nu conține nimic din natura meritelor, ci pregătește inima pentru a-L primi pe Domnul Hristos ca singurul Mântuitor, unica speranță a păcătosului pierdut. CF 99.2

Când cel păcătos privește la Lege, vinovăția îi este descoperită cu claritate și îi este întipărită în conștiință, iar el se simte condamnat. Unica lui mângâiere și nădejde se află în faptul de a privi la crucea de pe Golgota. Când îndrăznește să se încreadă în făgăduințele lui Dumnezeu și în Cuvântul Său, pacea și mângâierea vin în sufletul lui. El strigă: “Doamne, ai făgăduit că îi vei mântui pe toți cei care vin la Tine în Numele Fiului Tău. Eu sunt un suflet pierdut, neajutorat și fără speranță. Doamne, scapă-mă sau voi pieri.” Credința lui se bazează pe Domnul Hristos și astfel este îndreptățit înaintea lui Dumnezeu. CF 99.3

Deși Dumnezeu poate fi drept și, în același timp, îl poate îndreptăți pe cel păcătos prin meritele Domnului Hristos, nici un om nu-și poate îmbrăca sufletul în hainele neprihănirii lui Hristos, în timp ce practică păcate cunoscute sau neglijează îndatoriri cunoscute. Înainte ca îndreptățirea să poată avea loc, Dumnezeu cere o consacrare deplină a inimii, iar pentru ca omul să păstreze îndreptățirea, este necesară o ascultare continuă, printr-o credință vie și activă, care lucrează din iubire și curăță sufletul. CF 100.1

Iacov scrie despre Avraam, astfel: “Avraam, părintele nostru, n-a fost el socotit neprihănit prin fapte, când a adus pe fiul său Isaac jertfă pe altar? Vezi că credința lucra împreună cu faptele lui și, prin fapte, credința a ajuns desăvârșită. Astfel s-a împlinit Scriptura care zice: ‘Avraam a crezut pe Dumnezeu și i s-a socotit ca neprihănire’, și el a fost numit ‘prietenul lui Dumnezeu’. Vedeți dar că omul este socotit neprihănit prin fapte, și nu numai prin credință”. (Iacov 2, 21-24.) CF 100.2