Credinţa şi faptele

Capitolul 2 — Standardul adevăratei sfințiri^*

“Dumnezeul păcii să vă sfințească El însuși pe deplin; și duhul vostru, sufletul vostru și trupul vostru, să fie păzite întregi, fără prihană la venirea Domnului nostru Isus Hristos.” (1 Tesaloniceni 5, 23.) CF 29.1

Sfințirea este obținută numai prin împlinirea voinței lui Dumnezeu. Mulți oameni care calcă intenționat Legea lui Iehova pretind că au o inimă curată și o viață sfântă. Dar ei nu au o cunoaștere mântuitoare a lui Dumnezeu și a Legii Sale. Ei se află de partea marelui răzvrătit. Ei luptă împotriva Legii lui Dumnezeu, care este temelia guvernării divine în ceruri și pe pământ. Acești oameni fac aceeași lucrare pe care a făcut-o stăpânul lor, prin faptul că încearcă să anuleze Legea sfântă a lui Dumnezeu. Nici unui călcător al Legii nu i se poate îngădui să intre în cer, pentru că acela care a fost cândva un heruvim acoperitor, înalt și curat, a fost alungat de acolo, pentru că s-a încumetat să se răzvrătească împotriva guvernării lui Dumnezeu. CF 29.2

Pentru mulți, sfințirea este doar o neprihănire proprie. Și totuși aceste persoane pretind cu îndrăzneală că Domnul Isus este Mântuitorul și Sfințitorul lor. Ce amăgire! Oare îl va sfinți Fiul lui Dumnezeu pe cel ce calcă Legea Tatălui — acea Lege pe care Domnul Hristos a venit să o înalțe și să o așeze la loc de cinste? El mărturisește: “Am păzit poruncile Tatălui Meu”. Dumnezeu nu va coborî Legea Sa pentru a se potrivi cu standardul nedesăvârșit al omului, iar omul nu poate să corespundă cerințelor Legii sfinte fără a se pocăi înaintea lui Dumnezeu și fără a-și exercita credința în Domnul Isus Hristos. CF 29.3

“Dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos Cel neprihănit.” (1 Ioan 2, 1.) Dar Dumnezeu nu L-a dat pe Fiul Lui să trăiască o viață de suferință și de dispreț și să îndure o moarte rușinoasă pentru a-l scuti pe om de respectarea Legii divine. Atât de mare este puterea amăgitoare a lui Satana, încât mulți au fost determinați să privească ispășirea Domnului Hristos ca și cum nu ar avea nici o valoare reală. Domnul Hristos a murit pentru că nu a existat nici o altă speranță pentru cel nelegiuit. Păcătosul ar fi putut să încerce să respecte Legea lui Dumnezeu în viitor, dar vina păcatului săvârșit rămânea, iar Legea trebuia să-l condamne la moarte. Domnul Hristos a venit să plătească acea datorie pe care păcătosul nu putea să o plătească singur cu nici un chip. Astfel, prin jertfa ispășitoare a Domnului Hristos, omului păcătos i s-a acordat încă o posibilitate de încercare. CF 30.1