Hristos Lumina Lumii

Capitolul 16 — În templul Său

Capitol bazat pe textele din Ioan 2, 12-22.

“După aceea, s-a coborât la Capernaum împreună cu mama, frații și ucenicii Lui; și acolo n-au rămas multe zile. Paștele iudeilor era aproape, și Isus S-a suit la Ierusalim.” HLL 154.1

În timpul acestei călătorii, Isus S-a alăturat uneia dintre marile cete care mergeau spre capitală. El nu făcuse încă publică misiunea Sa și S-a amestecat printre oameni fără a fi observat. La aceste ocazii, venirea lui Mesia, căruia lucrarea lui Ioan Botezătorul îi dăduse atâta însemnătate, era adesea subiect de discuție. Se vorbea despre nădejdea măreției naționale cu un entuziasm înflăcărat. Isus știa că această nădejde avea să fie dezamăgită, deoarece era întemeiată pe o interpretare greșită a Scripturilor. Cu toată seriozitatea, El lămurea profețiile și căuta să-i facă pe oameni să cerceteze mai de aproape Cuvântul lui Dumnezeu. HLL 154.2

Mai marii iudeilor îi învățaseră pe oameni că la Ierusalim aveau să fie învățați să se închine lui Dumnezeu. Aici se adunau în timpul săptămânii Paștelor un mare număr de oameni, venind din toate părțile Palestinei și chiar din țări depărtate. Curțile templului erau pline de o mulțime amestecată. Mulți nu puteau aduce cu ei jertfele care aveau să fie prezentate ca simbol al Marelui Sacrificiu. Pentru a veni în ajutorul acestora, animalele se vindeau și se cumpărau în curtea din afara templului. Aici se adunau toate clasele de oameni, ca să-și cumpere jertfele. Aici se schimbau toți banii străini în bani ai templului. HLL 154.3

Fiecare iudeu trebuia să plătească în fiecare an o jumătate de siclu “pentru răscumpărarea sufletului”, și banii astfel adunați erau folosiți pentru întreținerea templului. (Exod 30, 12-16.) Pe lângă aceasta, se aduceau sume mari de daruri de bunăvoie, pentru a fi depuse în tezaurul templului. Se cerea ca toți banii străini să fie schimbați în siclul templului, care era primit pentru slujba de la sanctuar. Schimbarea banilor dădea loc la fraude și înșelăciune și se transformase într-un comerț dezgustător, care era un izvor de câștig pentru preoți. HLL 155.1

Vânzătorii cereau prețuri grozav de mari pentru animalele vândute și-și împărțeau câștigurile cu preoții și conducătorii, care astfel se îmbogățeau pe seama credincioșilor. Închinătorii fuseseră învățați să creadă că, dacă nu oferă jertfe, binecuvântarea lui Dumnezeu nu va veni asupra copiilor și țarinilor lor. În felul acesta, se putea obține un preț mai mare pentru animale, deoarece, după ce parcurseseră atâta drum, oamenii nu s-ar fi întors acasă fără să fi îndeplinit faptele pioase pentru care veniseră. HLL 155.2

Foarte multe jertfe se aduceau la Paște și vânzările la templu erau foarte mari. Mișcarea și zgomotul dădeau, din cauza aceasta, impresia că acolo ar fi mai mult un târg de vite decât un templu sfânt al lui Dumnezeu. Se auzeau târguieli în gura mare, mugete de vite, behăit de oi, gungurit de porumbei, amestecate cu zornăitul banilor și cu certuri mânioase. Atât de mare era confuzia, încât închinătorii erau tulburați și cuvintele înălțate către Cel Preaînalt se înecau în tumultul care stăpânea templul. Iudeii erau foarte mândri de evlavia lor. Se bucurau de templul lor și priveau ca hulă orice cuvânt care s-ar fi spus în defavoarea lui; ei erau foarte riguroși în îndeplinirea ceremoniilor de acolo, dar iubirea de bani biruise scrupulele lor. Nici nu le trecea prin minte cât de mult se rătăciseră de la scopul pe care-l urmărise Dumnezeu prin instituirea serviciului divin la început. HLL 155.3

Când Domnul Se coborâse pe Muntele Sinai, locul a fost sfințit prin prezența Lui. Moise primise ordin să pună anumite îngrădiri împrejurul muntelui și să-l sfințească, și cuvântul Domnului a fost auzit avertizând: “Să nu cumva să vă suiți pe munte sau să vă atingeți de poalele lui. Oricine se va atinge de munte, va fi pedepsit cu moartea. Nici o mână să nu se atingă de el, ci pe oricine se va atinge să-l omoare cu pietre sau să-l străpungă cu săgeți; dobitoc sau om, nu va trăi.” (Exod 19, 12.13.) În felul acesta, s-a dat învățătura că orice loc unde Se descoperă Dumnezeu cu prezența Lui este un loc sfânt. Și împrejurimile templului lui Dumnezeu trebuiau socotite ca fiind sfinte. Dar, în goana după câștig, toate acestea se pierduseră din vedere. HLL 155.4

Preoții și conducătorii poporului erau chemați ca reprezentanți ai lui Dumnezeu față de neamul lor; ei ar fi trebuit să corecteze abuzurile din curtea templului. Ar fi trebuit să le dea oamenilor o pildă de cinste și de milă. În loc să caute câștigul lor, ar fi trebuit să cerceteze situația și nevoile credincioșilor și să fie gata să-i ajute pe aceia care nu erau în stare să cumpere jertfele cerute. Dar ei n-au făcut lucrul acesta. Avariția le împietrise inima. HLL 156.1

La sărbătoarea aceasta veneau oameni suferinzi, săraci și nenorociți. Erau acolo orbi, schilozi și surzi. Unii erau aduși pe paturile lor. Mulți dintre ei erau prea săraci ca să poată cumpăra măcar cel mai umil dar pentru Domnul, prea săraci ca să poată cumpăra măcar hrana cu care să-și astâmpere foamea. Oamenii aceștia erau foarte întristați din cauza cerințelor preoțimii. Preoții se făleau cu evlavia lor; ei pretindeau că sunt păzitorii poporului, dar nu aveau nici milă, nici iubire. În zadar cereau săracii și bolnavii muribunzi să li se dea un ajutor cât de mic. Suferințele lor nu trezeau milă în inima preoților. HLL 157.1

Când a intrat în templu, Isus a văzut tot ce se petrecea acolo. A văzut tranzacțiile necinstite. A văzut durerea săracilor, care credeau că fără jertfire de sânge nu puteau obține iertare de păcate. El a văzut curtea din afară a templului transformată într-un loc de negustorie nesfântă. Cuprinsul locului sfânt ajunsese un imens târg. HLL 157.2

Hristos a văzut că trebuie să se facă ceva. I se cerea poporului să îndeplinească numeroase ceremonii, dar nu i se dădea învățătură ca să înțeleagă însemnătatea lor. Oamenii aduceau jertfe fără să priceapă că ele erau numai un simbol al Jertfei desăvârșite. Iar lângă ei, necunoscut și neonorat, Se afla Acela care era simbolizat de întregul lor ritual. El dăduse îndrumări cu privire la jertfe. Înțelegea valoarea lor simbolică și acum vedea că sunt rău îndeplinite și greșit înțelese. Închinarea spirituală aproape dispăruse. Nu exista nici o legătură între preoți și conducători și Dumnezeul lor. Lucrarea lui Hristos trebuia să aducă o închinare cu totul deosebită. HLL 157.3

Cu privire cercetătoare, Hristos a cuprins scena din fața Lui, în timp ce stătea pe treptele curții templului. Cu ochiul Lui profetic privește în viitor și vede nu numai peste ani, ci peste secole. El vede cum preoții și conducătorii urmau să-i îndepărteze pe nevoiași de la dreptul lor și să împiedice predicarea Evangheliei la cei săraci. Vede cum iubirea lui Dumnezeu urmează să fie ascunsă de la păcătoși, iar oamenii să facă negoț cu harul Lui. În timp ce privește aceste scene, indignarea, autoritatea și puterea se zugrăvesc pe chipul Lui. Atenția oamenilor este atrasă către El. Ochii celor angajați în negustoria lor nesfântă sunt pironiți asupra feței Lui. Ei nu pot să-și desprindă privirea de la El. Simt că Omul acesta le citește ascunzișurile inimii și le descoperă toate gândurile. Unii încearcă să-și ascundă fața, ca și cum faptele lor rele le-ar fi fost scrise pe frunte, și să scape de ochii aceia cercetători. HLL 157.4

Larma s-a stins. Strigătele negustorilor și ale târguielilor au încetat. Tăcerea a devenit dureroasă. Adunarea este stăpânită de un sentiment de groază. Li se pare că se află în fața judecății lui Dumnezeu, ca să dea seamă de faptele lor. Privesc la Hristos și văd cum dumnezeirea străbate prin veșmântul naturii umane. Maiestatea cerului stă așa cum va sta Judecătorul în zilele din urmă — fără nimbul de slavă de care va fi înconjurat atunci, dar cu aceeași putere de a citi în inimă. Ochii Lui aleargă pe deasupra mulțimii, cercetând pe fiecare în parte. Statura Lui se înalță cu o demnitate stăpânitoare asupra lor, în timp ce o lumină dumnezeiască Îi luminează fața. El vorbește și glasul Lui lămurit și răsunător — același care pe Muntele Sinai a proclamat Legea pe care preoții și mai marii o călcau — se aude lovind arcadele templului: “Ridicați acestea de aici și nu faceți din casa Tatălui Meu o casă de negustorie”. HLL 158.1

Coborând încet pe scări și ridicând biciul, intră în locul acela și le porunci celor ce stăteau acolo pentru negustorie să plece din templu. Cu un zel și cu o severitate pe care nu le manifestase niciodată mai înainte, El răsturnă mesele schimbătorilor. Banii se vărsară, sunând ascuțit pe marmura pavajului. Nici unul nu îndrăzni să pună la îndoială autoritatea Lui. Nici unul nu îndrăznea să se plece pentru a-și aduna banii câștigați prin înșelăciune. Isus nu a lovit cu biciul, dar, în mâna Lui, biciul acela simplu părea îngrozitor, ca o sabie de foc. Slujitorii templului, preoții speculanți, samsarii și negustorii de vite, împreună cu oile și boii lor, au fugit din locul acela cu unica dorință de a scăpa de prezența Lui acuzatoare. HLL 158.2

Un sentiment de panică a străbătut prin mulțimea care s-a simțit umbrită de dumnezeirea Lui. Strigăte de groază ieșeau de pe sute de buze palide. Până și ucenicii tremurau. Ei erau uluiți de cuvintele și purtarea lui Isus, așa de neobișnuite la El. Își aminteau că stă scris despre El: “Râvna casei Tale Mă mănâncă.” (Psalmii 69, 9.) Foarte repede templul Domnului a fost golit de gloata zgomotoasă și de mărfurile ei. Curțile au fost curățate de negoțul acela josnic și, în locul scenelor de mai înainte, s-a așternut o liniște adâncă și solemnă. Prezența Domnului, care sfințise pe vremuri muntele, a sfințit acum templul ridicat în cinstea Sa. HLL 158.3

Prin curățirea templului, Isus și-a anunțat misiunea Sa mesianică și și-a început lucrarea. Templul acela, înălțat pentru ca Domnul să sălășluiască în el prin prezența Lui, avea ca scop să fie o învățătură vie pentru Israel și pentru lume. Scopul lui Dumnezeu din veacurile veșnice a fost ca fiecare ființă creată, de la serafimul luminos și sfânt până la om, să fie un templu în care Creatorul să locuiască. Din cauza păcatului, omul a încetat să mai fie un templu pentru Dumnezeu. Fiind întunecată și pervertită de rele, inima omului n-a mai dat la iveală slava Celui Sfânt. Dar planul cerului a fost realizat prin întruparea Fiului lui Dumnezeu. Dumnezeu locuiește în corp omenesc și, prin harul salvator, inima omului devine din nou templul Său. Dumnezeu voia ca Templul din Ierusalim să fie o mărturie continuă despre destinul înalt pus în fața fiecărei ființe. Dar iudeii n-au înțeles însemnătatea clădirii la care priveau cu atâta mândrie. Ei nu s-au consacrat pentru a fi temple sfinte ale Spiritului lui Dumnezeu. Curțile Templului din Ierusalim, pline de zgomot și negustorie nesfântă, reprezentau prea bine templul inimii, întinat de prezența patimilor senzuale și de gânduri nesfinte. Prin curățirea templului de cumpărătorii și vânzătorii lumii, Isus a făcut cunoscută misiunea Lui de a curăța inima de mânjirea păcatului — de dorințele pământești, de plăcerile egoiste și de obiceiurile rele, care strică sufletul. “Deodată va intra în templul Său Domnul pe care-L căutați: Solul legământului, pe care-L doriți; iată că vine, zice Domnul oștirilor. Cine va putea să sufere însă ziua venirii Lui? Cine va rămâne în picioare când Se va arăta El? Căci El va fi ca focul topitorului și ca leșia nălbitorului. El va ședea, va topi și va curăți argintul; va curăța pe fiii lui Levi, îi va lămuri cum se lămurește aurul și argintul.” (Maleahi 3, 1-3.) HLL 161.1

“Nu știți că voi sunteți Templul lui Dumnezeu și că Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi? Dacă nimicește cineva Templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu, căci Templul lui Dumnezeu este sfânt, și așa sunteți voi.” (1 Corinteni 3, 16.17.) Nici un om nu poate scoate singur relele care au pus stăpânire pe inima lui. Numai Hristos poate curăți templul sufletului. Dar El nu va forța intrarea. În inimă, El nu vine ca în templul de pe vremuri, ci zice: “Iată, Eu stau la ușă și bat. Dacă aude cineva glasul Meu și deschide ușa, voi intra la el, voi cina cu el, și el cu Mine.” (Apocalipsa 3, 20.) El va veni nu numai pentru o zi, deoarece spune: “Eu voi locui și voi umbla în mijlocul lor ... și ei vor fi poporul Meu”. “Va călca în picioare nelegiuirile noastre și vei arunca în fundul mării toate păcatele lor.” (2 Corinteni 6, 16; Mica 7, 19.) Prezența Lui va curăți și va sfinți sufletul, așa încât să poată fi “un templu sfânt în Domnul” și “un locaș al lui Dumnezeu, prin Duhul.” (Efeseni, 2, 21.22.) HLL 161.2

Stăpâniți de groază, preoții și conducătorii au fugit din curtea templului și din fața privirii cercetătoare care le citea inimile. În fuga lor, au întâlnit pe alții care mergeau spre templu și au stăruit ca ei să se întoarcă, povestindu-le ce au văzut și auzit. Hristos privea la oamenii aceștia fugari cu multă milă pentru teama și neștiința lor în ceea ce privește adevărata închinare. În scena aceasta, El a văzut simbolizată împrăștierea întregii națiuni iudaice din cauza nelegiuirii și nepocăinței ei. HLL 162.1

Și pentru ce au fugit preoții din templu? De ce nu au stat să se apere? Cel care le poruncise să plece era fiul unui tâmplar, un galilean sărac, fără titluri și fără putere pământească. De ce nu I s-au împotrivit? Pentru ce și-au părăsit câștigul adunat cu atâta nelegiuire și au fugit la porunca Unuia a cărui înfățișare era atât de umilă? HLL 162.2

Hristos a vorbit cu autoritatea unui împărat, iar în înfățișarea și în tonul glasului Său era ceva căruia n-aveau putere să i se împotrivească. Când s-a auzit porunca, și-au dat seama, ca niciodată mai înainte, că sunt cu adevărat fățarnici și hoți. Când dumnezeirea a strălucit prin corpul omenesc, nu au văzut numai indignarea pe fața lui Hristos, ci și-au dat seama de importanța cuvintelor Lui. Ei se simțeau ca în fața tronului veșnicului Judecător, cu sentința hotărâtă atât pentru viața aceasta, cât și pentru cea viitoare. Câtva timp au fost convinși că Hristos era un profet; și mulți au crezut că El este Mesia. Duhul Sfânt a făcut să lumineze în mintea lor cuvintele profeților cu privire la Hristos. Se vor supune ei acestor convingeri? HLL 162.3

Să se pocăiască, nu voiau. Știau că fusese deșteptată mila lui Hristos pentru cei săraci. Știau foarte bine că erau vinovați de înșelăciune în purtarea lor față de oameni. Ei Îl urau acum pe Hristos, pentru că El le citise gândul. Mustrarea în fața mulțimii fusese umilitoare pentru îngâmfarea lor și îi făcea să fie geloși pentru influența Lui crescândă între oameni. Ei s-au hotărât să-L provoace să spună cu ce putere i-a dat afară și cine I-a dat această putere. HLL 162.4

Încet și gânditori, dar cu inima plină de ură, ei s-au întors la templu. Dar ce schimbare se făcuse acolo în lipsa lor! Când ei fugiseră, săracii rămăseseră pe loc, iar acum priveau la Isus, al cărui chip exprima iubire și milă. Cu lacrimi în ochi, El le-a spus celor din jurul Său: “Nu vă temeți, Eu vă voi mântui, iar voi Mă veți slăvi. Pentru aceasta am venit în lume”. HLL 162.5

Oamenii se îngrămădeau în fața lui Isus și-L rugau stăruitor, în cuvinte pline de durere: “Doamne, binecuvântează-mă”. Urechea Lui auzea orice strigăt. Cu o milă mai mare decât a unei mame duioase, El Se apleca asupra copilașilor suferinzi. Toți erau luați în seamă. Toți cei de față au fost vindecați de bolile lor. Muților li s-au deschis buzele și ei au început să-L laude pe Domnul; orbilor li s-a dat vederea și ei au privit pe Vindecătorul lor. Inima tuturor suferinzilor a fost umplută de bucurie. HLL 163.1

Când preoții și slujbașii templului au privit această mare lucrare, ce revelație au fost pentru ei cuvintele care le-au izbit auzul! Oamenii povesteau ce dureri suferiseră mai înainte, disperarea în care erau, povesteau despre zilele lor de chin și nopțile lipsite de somn. Când părea că ultima licărire de nădejde pierise, le-a venit și lor vindecarea prin Isus Hristos. “Povara fusese prea grea, zicea unul; dar am găsit pe Cineva care m-a ajutat. El este Hristosul lui Dumnezeu și eu îmi voi consacra viața ca să-L slujesc pe El.” Părinții le spuneau copiilor: “El v-a salvat viața; acum înălțați vocea și lăudați-L”. Glasurile copiilor și ale tinerilor, ale taților și ale mamelor, ale prietenilor și ale tuturor celor ce fuseseră de față s-au unit în mulțumire și laudă. Inima le era plină de speranță și de bucurie. Pacea a venit în sufletul lor. Erau vindecați la corp și la suflet și se reîntorceau acasă vestind pretutindeni iubirea cea mare a lui Isus. HLL 163.2

La răstignirea lui Hristos, cei care fuseseră vindecați în felul acesta nu s-au unit cu gloata turbată, când striga: “Răstignește-L, răstignește-L!” Îl iubeau pe Isus, pentru că simțiseră iubirea Lui cea mare și puterea Lui era minunată. Ei știau că El este Mântuitorul lor, deoarece le dăduse sănătate la trup și la suflet. Aceștia au ascultat predica apostolilor și Cuvântul lui Dumnezeu, care le-a pătruns în inimă, le-a dat pricepere. Ei s-au făcut purtători ai harului lui Dumnezeu și unelte ale mântuirii Sale. HLL 163.3

Mulțimea, care fugise din curtea templului, după câtva timp a venit încet înapoi. În parte, oamenii își reveniseră din panica ce pusese stăpânire pe ei, dar fața lor exprima nehotărâre și timiditate. Ei au privit cu uimire la lucrările lui Isus și erau convinși că se împlinesc cu El profețiile cu privire la Mesia. Păcatul profanării templului le revenea în mare parte preoților. Numai ei erau vinovați pentru că se făcuse din curtea templului un loc de negustorie. Poporul aproape că nu era vinovat. Oamenii erau impresionați de autoritatea divină a lui Hristos, dar influența preoților și a conducătorilor îi stăpânea. Ei au privit misiunea Lui ca pe ceva nou și au pus la îndoială dreptul Lui de a Se amesteca în cele rânduite de autoritățile templului. Se simțeau chiar ofensați că se oprise vânzarea și astfel au desconsiderat convingerile aduse de Duhul Sfânt. HLL 163.4

Mai mult decât toți ceilalți, preoții și conducătorii ar fi trebuit să vadă în Isus pe Unsul Domnului, deoarece în mâinile lor erau cărțile sfinte, care descriau misiunea Lui, și ei știau că la curățirea templului s-a manifestat o putere mai mult decât omenească. Oricât de mult L-ar fi urât pe Isus, nu puteau să scape de ideea că El era un profet trimis de Dumnezeu ca să restatornicească sfințenia templului. Cu respectul pe care-l aducea teama aceasta, au mers la El și L-au întrebat: “Prin ce minune ne arăți că ai putere să faci astfel de lucruri?” HLL 164.1

Isus le arătase semnul. Prin faptul că a potopit cu lumină inima lor și a făcut în fața lor lucrările pe care trebuia să le facă Mesia, le dăduse dovada convingătoare despre caracterul Lui. De data aceasta, când I-au cerut un semn, El le-a răspuns printr-o parabolă, arătând că El a citit răutatea lor și a văzut până unde are să-i ducă. “Stricați templul acesta”, le-a zis Isus, “și în trei zile îl voi ridica.” HLL 164.2

Aceste cuvinte însemnau două lucruri. El vorbea nu numai de nimicirea templului și a serviciului religios iudaic, ci și de moartea Sa, nimicirea templului corpului Său. Lucrul acesta îl complotau iudeii chiar de pe atunci. Când s-au întors la templu, preoții și conducătorii erau hotărâți să-L omoare pe Isus și să scape astfel de Acela care-i tulbura. Cu toate acestea, când El le-a spus ce au ei de gând, nu L-au înțeles. Cuvintele Lui le-au aplicat numai la Templul din Ierusalim și, plini de indignare, au strigat: “Au trebuit patruzeci și șase de ani ca să se zidească templul acesta, și Tu îl vei ridica în trei zile?” Acum au considerat că Isus le dăduse dovada că nu trebuiau să creadă în El și s-au hotărât și mai mult să-L lepede. HLL 164.3

Hristos nu căutase ca vorbele Lui să fie înțelese atunci de iudeii necredincioși și nici chiar de ucenici. El știa că ele vor fi rău interpretate de vrăjmași și că vor fi întoarse împotriva lui. La judecată, cuvintele acestea urmau să fie aduse ca o acuzație, iar pe Golgota urmau să I se azvârle în față ca o insultă. Dar, dacă le-ar fi explicat acum, ar fi însemnat să le vorbească ucenicilor despre suferințele Sale și să aducă asupra lor o întristare pe care acum n-o puteau suporta. O explicare a lor ar fi arătat înainte de vreme iudeilor urmările prejudecății și necredinței lor. Din clipa aceea, ei au pornit pe o cale pe care urmau să meargă neîncetat, până când Îl vor duce ca pe un miel la junghiere. HLL 164.4

Cuvintele acestea ale lui Hristos au fost rostite pentru binele acelora care aveau să creadă în El. El știa că ele urmau să fie repetate. Rostite la Paște, urmau să fie auzite de mii de oameni și să fie duse în toate părțile pământului. După învierea Lui din morți, însemnătatea lor urma să fie cunoscută. Pentru mulți, ele urmau să fie o dovadă hotărâtoare a dumnezeirii Lui. HLL 165.1

Din cauza nepriceperii lor spirituale, de multe ori nici ucenicii lui Isus nu înțelegeau învățăturile Lui. Dar multe învățături de felul acesta erau lămurite de evenimentele care aveau să se petreacă mai târziu. Când n-a mai fost cu ei, cuvintele Lui au fost îmbărbătare pentru inima lor. HLL 165.2

În ce privește legătura cu Templul din Ierusalim, cuvintele Mântuitorului: “Stricați templul acesta, și în trei zile îl voi ridica” aveau o însemnătate mai adâncă decât puteau să înțeleagă ascultătorii. Hristos era temelia și viața templului. Serviciile care se săvârșeau acolo simbolizau jertfa Fiului lui Dumnezeu. Preoția era rânduită să reprezinte caracterul de mijlocire al lucrării lui Hristos. Întregul plan al slujbei, al jertfelor, era o umbră a morții Mântuitorului pentru răscumpărarea lumii. Din momentul în care marele eveniment spre care arătau de atâtea veacuri aceste sacrificii urma să fie îndeplinit, ele nu mai aveau nici o valoare. HLL 165.3

Întrucât întregul ritual era numai un simbol al lui Hristos, nu avea nici o valoare fără El. Atunci când au pecetluit lepădarea lui Hristos, dându-L la moarte, iudeii au lepădat tot ce dădea însemnătate templului și slujbelor lui. Sfințenia lui se depărtase. Era sortit distrugerii. Din ziua aceea, darurile pentru jertfe și slujbele din templu în legătură cu jertfele nu mai aveau nici un rost. Ca și sacrificiul lui Cain, ele nu mai exprimau credința în Mântuitorul. Dându-L pe Hristos la moarte, iudeii distrugeau de fapt templul lor. La răstignirea lui Hristos, perdeaua dinăuntrul templului a fost sfâșiată de sus până jos, dând dovadă că marele sacrificiu final fusese adus și că sistemul jertfelor se terminase pentru totdeauna. HLL 165.4

“În trei zile îl voi ridica.” La moartea Mântuitorului, puterile întunericului păreau că au câștigat biruința și se bucurau de triumful lor. Dar, din mormântul deschis al lui Iosif, a apărut Isus ca biruitor. “A dezbrăcat domniile și stăpânirile, și le-a făcut de ocară înaintea lumii după ce a ieșit biruitor asupra lor.” (Coloseni 2, 15.) În virtutea morții și învierii Lui, El S-a făcut slujitor al “adevăratului cort, care a fost ridicat nu de om, ci de Domnul.” (Evrei 8, 2.) Tabernacolul iudeilor a fost înălțat de oameni, oamenii au clădit templul iudeilor; dar Sanctuarul de sus, care era modelul celui pământesc, n-a fost ridicat de un arhitect omenesc. “Iată un Om, al cărui nume este Odrasla.... Va zidi Templul Domnului, va purta podoabă împărătească, va ședea și va stăpâni pe scaunul Lui de domnie, va fi preot pe scaunul Lui de domnie.” (Zaharia 6, 12.13.) HLL 165.5

Serviciul jertfelor care arătau spre Hristos a trecut; dar ochii oamenilor au fost îndreptați către adevărata jertfă pentru păcatele lumii. Preoția pământească a încetat; dar noi privim la Isus, slujitorul noului legământ, și la “sângele stropirii, care vorbește mai bine decât sângele lui Abel”. “Drumul în Locul preasfânt, nu era încă deschis câtă vreme sta în picioare cortul dintâi. Dar Hristos a venit ca Mare Preot al bunurilor viitoare, a trecut prin cortul acela mai mare și mai desăvârșit, care nu este făcut de mâini ... și a intrat o dată pentru totdeauna în Locul prea sfânt ... cu însuși sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veșnică.” (Evrei 12, 24; 9, 8-12.) HLL 166.1

“De aceea și poate să mântuiască în chip desăvârșit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăiește pururea ca să mijlocească pentru ei.” (Evrei 7, 25.) Cu toate că lucrarea de mijlocire avea să fie mutată din templul pământesc în cel ceresc, cu toate că sanctuarul și Marele nostru Preot urmau să nu mai fie vizibile pentru ochiul omenesc, ucenicii nu aveau să sufere prin aceasta nici o pierdere. Din cauza lipsei Mântuitorului, ei nu urmau să simtă vreo întrerupere a legăturilor și nici slăbirea puterilor. În timp ce Isus slujește în Sanctuarul de sus, El este, prin Duhul lui cel Sfânt, și slujitor în biserica de pe pământ. Pentru ochiul fizic, El este departe, dar de fapt se împlinește făgăduința pe care El a dat-o la înălțare: “Iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului.” (Matei 28, 20.) În timp ce slujitorii Lui mai mici primesc putere de la El, prezența Lui întăritoare este totdeauna cu biserica Lui. HLL 166.2

“Astfel, fiindcă avem un Mare Preot însemnat, pe Isus, Fiul lui Dumnezeu, să rămânem tari în mărturisirea noastră. Căci n-avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre, ci Unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca și noi, dar fără păcat. Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare și să găsim har, pentru ca să fim ajutați la vreme de nevoie.” (Evrei 4, 14-16.) HLL 166.3