Hristos Lumina Lumii

Capitolul 66 — Controversa

Capitol bazat pe textele din Matei 22, 15-46; Marcu 12, 13-40; Luca 20, 20-47.

Preoții și conducătorii ascultaseră în tăcere mustrările atât de pătrunzătoare ale lui Hristos. Ei nu puteau să respingă acuzațiile. Dar erau cu atât mai hotărâți să-L prindă în cursă și, urmărind aceasta, au trimis la El iscoade, unii “care se prefăceau că sunt neprihăniți, ca să-L prindă cu vorba și să-L dea pe mâna stăpânirii și pe mâna puterii dregătorului”. Ei n-au trimis pe fariseii bătrâni, pe care Isus îi întâlnise adesea, ci tineri zeloși și înflăcărați, crezând că Hristos nu-i cunoștea. Aceștia erau însoțiți de câțiva irodieni, care trebuiau să asculte cuvintele lui Hristos, ca să poată mărturisi împotriva Lui la judecată. Fariseii și irodienii fuseseră vrăjmași neîmpăcați, dar acum se uniseră împotriva lui Hristos. HLL 601.1

Fariseii murmuraseră totdeauna împotriva tributului pe care romanii îl cereau de la ei. Ei socoteau plătirea tributului ca fiind împotriva Legii lui Dumnezeu. Acum au avut ocazia de a-I întinde o cursă lui Isus. Iscoditorii au venit la El și, cu o aparentă sinceritate, ca și cum ar fi dorit să-și cunoască datoria, au spus: “Învățătorule, știm că vorbești și înveți pe oameni drept și că nu cauți la fața oamenilor, că-i înveți calea lui Dumnezeu în adevăr. Se cuvine să plătim bir Cezarului sau nu?” HLL 601.2

Cuvintele: “Știm că vorbești și că înveți pe oameni drept”, dacă ar fi fost sincere, ar fi fost o minunată recunoaștere. Dar erau rostite pentru a înșela; cu toate acestea, mărturisirea lor era adevărată. Fariseii știau că Hristos vorbea și învăța pe oameni adevărul și după mărturisirea lor vor fi judecați. HLL 602.1

Cei care-L întrebaseră pe Isus credeau că își ascunseseră scopul destul de bine; dar Isus a citit în inima lor ca într-o carte deschisă și le-a descoperit fățărnicia. “Pentru ce Mă ispitiți?” le-a zis El, dându-le astfel un semn pe care ei nu-l ceruseră, arătând că El descoperise planul lor ascuns. Ei au fost și mai mult încurcați când a adăugat: “Arătați-Mi un ban”; au adus banul și El i-a întrebat: “Al cui chip și ale cui slove sunt scrise pe el?” “Ale Cezarului”, au răspuns ei. Arătând inscripția de pe ban, Isus a zis: “Dați dar Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”. HLL 602.2

Iscoditorii se așteptau ca Isus să răspundă la întrebarea lor direct, într-un fel sau altul. Dacă El ar fi zis: Nu se cade să plătiți bir cezarului, ar fi fost pârât la autoritățile romane și arestat ca instigator la rebeliune. Iar în cazul în care ar fi zis: Se cade să plătiți bir, aveau de gând să-L acuze înaintea poporului că Se împotrivește Legii lui Dumnezeu. Acum însă se simțeau înfrânți și încurcați. Planurile le fuseseră zădărnicite. Răspunsul scurt, primit la întrebarea lor, i-a lăsat fără cuvânt. HLL 602.3

Răspunsul lui Hristos n-a fost ales ca o cale ușoară de scăpare, ci era un răspuns sincer la întrebare. ținând în mână banul roman, pe care erau imprimate numele și chipul Cezarului, El a declarat că, întrucât trăiau sub ocrotirea puterii romane, ei trebuiau să dea acelei puteri sprijinul cerut, atâta vreme cât acesta nu venea în conflict cu o datorie mai înaltă. Deși supuși pașnici față de legile țării, ei trebuiau să dea ascultare în primul rând lui Dumnezeu. HLL 602.4

Cuvintele lui Hristos: “Dați ... lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu” era o aspră mustrare pentru iudeii intriganți. Dacă și-ar fi împlinit cu credincioșie datoriile față de Dumnezeu, ei n-ar fi ajuns o națiune lepădată, supusă unei puteri străine. Nici un steag roman n-ar fi fluturat deasupra Ierusalimului, nici o santinelă romană n-ar fi stat la porțile lui, nici un guvernator roman n-ar fi dormit înăuntrul zidurilor lui. Națiunea iudaică plătea pedeapsa îndepărtării de Dumnezeu. HLL 602.5

Când fariseii au auzit răspunsul lui Hristos, “mirați de cuvintele acestea, ei L-au lăsat și au plecat”. El le-a mustrat fățărnicia și îngâmfarea și, în același timp, a stabilit un mare principiu, un principiu care precizează lămurit limitele datoriei omului față de cârmuirea civilă și datoriile lui față de Dumnezeu. În mintea multora, o chestiune încurcată a fost lămurită. De aici înainte, ei au păstrat mereu principiul cel drept. Și cu toate că mulți au plecat nemulțumiți, ei au văzut că principiul care se afla la baza întrebării a fost clar stabilit și s-au mirat de discernământul lui Isus. HLL 602.6

Abia au fost aduși la tăcere, că saducheii au și venit cu întrebările lor viclene. Cele două partide erau în vrăjmășie neîmpăcată unul cu celălalt. Fariseii erau adepții rigizi ai tradiției. Ei erau scrupuloși în ceremonii exterioare, stăruitori în spălări rituale, în posturi, în rugăciuni lungi și milostenii bătătoare la ochi. Dar Hristos a declarat că ei desființau Legea lui Dumnezeu, ținând ca doctrină porunci omenești. Gruparea lor se caracteriza prin bigotism și fățărnicie; totuși, printre ei se aflau și oameni cu adevărată evlavie, care au primit învățăturile lui Hristos și au devenit ucenici ai Lui. Saducheii respingeau tradițiile fariseilor. Mărturiseau că ei cred cea mai mare parte din Scripturi și fac din ele o regulă de viață; dar, de fapt, erau necredincioși și materialiști. HLL 603.1

Saducheii tăgăduiau existența îngerilor, învierea morților și doctrina despre viața viitoare, cu răsplata și pedeapsa ei. În toate punctele acestea se deosebeau de farisei. Între cele două partide, învierea era îndeosebi un subiect de conflict. Fariseii credeau cu putere în înviere, dar, în discuțiile acestea, vederile lor cu privire la viața viitoare își pierduseră toată claritatea. Moartea devenise pentru ei o taină inexplicabilă. Neputința lor de a răspunde la argumentele saducheilor dădea naștere la o iritare continuă. Discuțiile dintre cele două partide duceau adesea la certuri grele, care îi lăsau mai înstrăinați decât înainte. HLL 603.2

Saducheii erau mult mai puțini la număr decât adversarii lor și nu aveau o influență atât de puternică asupra oamenilor de rând; dar mulți dintre ei erau bogați și aveau influența pe care o dă bogăția. În rândul lor se găseau majoritatea preoților și dintre ei se alegea de obicei marele preot. Aceasta se făcea totuși cu condiția expresă ca ideile lor sceptice să nu fie scoase în evidență. Din cauza numărului și popularității fariseilor, era necesar ca saducheii să accepte, de formă, învățăturile lor când dețineau o slujbă preoțească; dar, chiar prin faptul că puteau să fie aleși pentru o astfel de slujbă, se dădea putere rătăcirii lor. HLL 604.1

Saducheii lepădau învățătura lui Isus. El era condus de principii pe care ei nu voiau să le admită când se manifestau în felul acesta, iar învățăturile Lui cu privire la Dumnezeu și viața viitoare contraziceau teoriile lor. Ei credeau în Dumnezeu ca singura ființă superioară omului, dar susțineau că o providență atotconducătoare și o preștiință divină l-ar lipsi pe om de libertatea morală și l-ar aduce la starea de rob. Ei credeau că, după ce l-a creat pe om, Dumnezeu l-a lăsat singur, independent față de o influență superioară. Susțineau că omul era liber să-și conducă viața și să dirijeze evenimentele lumii, că soarta omului era în mâna lui. Tăgăduiau că Duhul lui Dumnezeu lucrează prin eforturile omenești sau prin mijloace naturale. Și totuși ei susțineau că, prin folosirea corectă a puterilor sale naturale, omul poate fi înălțat și iluminat; că, printr-o disciplină riguroasă, viața poate fi curățită. HLL 604.2

Ideile lor despre Dumnezeu le influențau caracterul. După concepția lor, El n-avea nici un interes față de om și, ca urmare, nici ei nu aveau vreo considerație unul față de altul, ci erau foarte dezbinați. Refuzând să recunoască influența Duhului Sfânt asupra acțiunii omului, duceau lipsă de puterea Lui în viața lor. Asemenea celorlalți iudei, se lăudau mult cu dreptul lor de naștere ca fii ai lui Avraam și cu credincioșia lor strictă față de cerințele legii; dar erau lipsiți de adevăratul spirit al legii, de credința și de mila lui Avraam. Simpatiile lor naturale erau mărginite la un cerc restrâns. Ei credeau că este posibil pentru toți oamenii să-și câștige bunurile și binecuvântările vieții; inima lor nu era mișcată de lipsurile și suferințele altora. Trăiau pentru ei înșiși. HLL 604.3

Prin cuvintele și faptele Sale, Hristos mărturisea despre o putere divină, care produce rezultate supranaturale, despre o viață viitoare, dincolo de cea prezentă, despre Dumnezeu ca Tată al oamenilor, având grijă totdeauna de nevoile lor. El descoperea lucrarea puterii divine în milostenie și îndurare, care mustra purtarea egoistă a saducheilor. El învăța că, atât pentru binele imediat al omului, cât și pentru cel veșnic, Dumnezeu influențează inima prin Duhul Sfânt. A arătat greșeala de a ne încrede în puterea omenească pentru schimbarea caracterului, care poate fi săvârșită numai de Duhul lui Dumnezeu. HLL 605.1

Saducheii erau hotărâți să discrediteze această învățătură. Căutând o dispută cu Isus, au fost siguri că puteau să-L facă să-și piardă reputația, chiar dacă nu izbuteau să-L condamne. Subiectul ales pentru dispută a fost învierea. Dacă era de acord cu ei, atunci era în și mai mare vrăjmășie cu fariseii. Dacă Se deosebea de ei, intenționau să-I ia învățătura în râs. HLL 605.2

Saducheii voiau să spună că, dacă trupul se compune din aceleași particule de materie și în starea nemuritoare, și în cea muritoare, atunci când învie din morți va trebui să aibă carne și sânge și să reia viața întreruptă pe pământ. În cazul acesta, conchideau ei, va trebui ca legăturile de pe pământ să fie reluate și toate lucrurile să se unească din nou, căsătoriile să fie continuate și toate lucrurile să aibă loc la fel ca înainte de moarte, slăbiciunile și pasiunile acestei vieți fiind continuate în viața viitoare. HLL 605.3

Ca răspuns la întrebarea lor, Isus a ridicat vălul care acoperea viața viitoare. “La înviere”, a zis El, “nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita, ci vor fi ca îngerii lui Dumnezeu în cer.” El a arătat că saducheii erau greșiți în credința lor. Bazele raționamentului lor erau false. “Vă rătăciți”, a adăugat El, “pentru că nu cunoașteți nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu.” El nu i-a acuzat cum i-a acuzat pe farisei de fățărnicie, ci de necredință. HLL 605.4

Saducheii se lăudau că, dintre toți oamenii, ei țin cel mai mult la Scripturi. Dar Isus a arătat că ei nu cunoscuseră adevăratul lor înțeles. Cunoștința aceasta trebuia să fie explicată prin lumina dată de Duhul Sfânt. El le-a declarat că lipsa lor de cunoștințe cu privire la Scripturi și la puterea lui Dumnezeu era cauza confuziei lor asupra credinței și a întunecimii lor spirituale. Ei căutau să reducă tainele lui Dumnezeu la măsura rațiunii lor mărginite. Hristos i-a invitat să-și deschidă mintea față de adevărurile sfinte, care puteau să le lărgească și să le întărească înțelegerea. Mii de oameni devin necredincioși, pentru că mintea lor mărginită nu poate cuprinde tainele lui Dumnezeu. Ei nu pot să explice minunata putere dumnezeiască ce se vede în lucrările Sale, de aceea leapădă dovezile unei asemenea puteri, atribuindu-le forțelor naturale, pe care le înțeleg și mai puțin. Singura cheie a tainelor care ne înconjoară este recunoașterea prezenței și puterii lui Dumnezeu în tot ce ne înconjoară. Oamenii au nevoie să-L cunoască pe Dumnezeu ca fiind Creatorul universului, Acela care poruncește și face totul. Ei au nevoie de o viziune mai largă asupra caracterului, tainelor și mijloacelor folosite de El. HLL 605.5

Hristos le-a declarat ascultătorilor Săi că, dacă nu ar fi fost învierea din morți, Scripturile în care ei mărturiseau a crede nu ar fi fost de nici o valoare. El a zis: “Cât privește învierea morților, oare n-ați citit ce vi s-a spus de Dumnezeu când a zis: ‘Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacov’? Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morți, ci al celor vii”. Dumnezeu privește lucrurile care nu sunt ca și cum ar fi. El vede de la început sfârșitul și privește rezultatul lucrării Sale ca și când ar fi deja realizat. Prețioși în ochii lui Dumnezeu sunt aceia care au murit, începând cu Adam, și toți sfinții care vor mai muri vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu și vor ieși din mormânt la viața nemuritoare. Dumnezeu va fi Dumnezeul lor și ei vor fi poporul Său. Între Dumnezeu și sfinții înviați va fi o legătură duioasă și strânsă. Starea aceasta, prevăzută în planul Său, pentru El există deja. Pentru El, morții trăiesc. HLL 606.1

Prin cuvintele lui Hristos, saducheii au fost aduși la tăcere. Ei nu mai puteau să-I răspundă. Nu rostise nici un cuvânt de care ei să se poată folosi în vreun fel pentru a-L condamna. Adversarii Lui nu câștigaseră altceva decât disprețul oamenilor. HLL 606.2

Cu toate acestea, fariseii nu și-au pierdut nădejdea de a-L face să spună ceva pe care să-l folosească împotriva Lui. Au găsit un cărturar care să-L întrebe pe Isus care dintre Cele Zece Porunci ale legii este de mai mare însemnătate. HLL 606.3

Fariseii înălțaseră primele patru porunci, care arată datoria omului față de Creatorul lui, ca fiind de o însemnătate mai mare decât celelalte șase, care definesc datoria omului față de semenul său. Drept urmare, stăteau destul de rău în ce privește evlavia practică. Isus le arătase oamenilor marea lor lipsă și-i învățase că au nevoie de fapte bune, declarând că pomul se cunoaște după roade. Pentru motivul acesta, El fusese acuzat că înalță ultimele șase porunci deasupra primelor patru. HLL 606.4

Învățătorul legii s-a apropiat de Isus cu o întrebare directă: “Care este cea dintâi dintre toate poruncile?” Răspunsul lui Hristos a fost direct și puternic: “Cea dintâi este aceasta: ‘Ascultă, Israele! Domnul Dumnezeul nostru este un singur Domn’; și ‘Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău și cu toată puterea ta’”. Aceasta este prima poruncă. A doua este asemenea cu cea dintâi, a zis Hristos, deoarece izvorăște din ea: “Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. Nu este poruncă mai mare decât aceasta”. “În aceste două porunci se cuprinde toată Legea și Proorocii.” HLL 607.1

Primele patru porunci din Cele Zece sunt rezumate în această mare învățătură: “Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta”. Ultimele șase sunt cuprinse în cealaltă: “Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Aceste două porunci sunt o expresie a principiului iubirii. Cea dintâi nu poate fi ținută, iar a doua să fie călcată; nici a doua nu poate fi ținută, iar cea dintâi călcată. Dacă Dumnezeu are locul ce I se cuvine în inima noastră, atunci și semenului nostru îi vom da locul potrivit și îl vom iubi ca pe noi înșine. Numai atunci când Îl iubim pe Dumnezeu mai presus de orice vom putea să-l iubim pe semenul nostru fără părtinire. HLL 607.2

Întrucât toate poruncile sunt cuprinse în iubirea față de Dumnezeu și om, încălcarea oricărui precept al legii înseamnă nesocotirea acestui principiu. În felul acesta, Hristos i-a învățat pe ascultătorii Săi că Legea lui Dumnezeu nu este o sumă de precepte despărțite unul de altul, dintre care unele sunt de mai mare însemnătate, pe când altele sunt de mai mică însemnătate, putând fi trecute cu vederea fără a atrage pedeapsa. Domnul nostru prezintă primele patru și ultimele șase porunci ca un tot dumnezeiesc și spune că iubirea de Dumnezeu va fi arătată prin ascultarea de toate poruncile Lui. HLL 607.3

Cărturarul care-L întrebase pe Isus cunoștea bine legea și a rămas uimit de cuvintele Lui. El nu se aștepta ca Isus să dovedească o cunoaștere atât de adâncă și desăvârșită din Scriptură. El câștigase o mai cuprinzătoare înțelegere a principiilor care stau la baza preceptelor sfinte. Înaintea preoților și conducătorilor adunați, el a recunoscut cu sinceritate că Hristos dăduse o dreaptă interpretare legii, zicând: HLL 607.4

“Bine, Învățătorule. Adevărat ai zis că Dumnezeu este unul singur, că nu este altul în afară de El, și că a-L iubi cu toată inima, cu tot cugetul, cu tot sufletul și cu toată puterea și a iubi pe aproapele ca pe sine, este mai mult decât toate arderile de tot și decât toate jertfele.” HLL 607.5

Înțelepciunea răspunsului lui Hristos l-a convins pe cărturar. El știa că religia iudeilor constă mai degrabă din ceremonii exterioare decât din evlavie lăuntrică. El își dădea seama într-o măsură oarecare că simplele sacrificii ceremoniale și vărsarea de sânge pentru ispășirea păcatului nu aveau nici o valoare în ele însele, dacă lipsea credința. Iubirea, ascultarea de Dumnezeu și respectarea neegoistă a omului îi apăreau ca fiind de mai mare valoare decât toate aceste ritualuri. Dispoziția acestui om de a recunoaște corectitudinea raționamentului lui Hristos și răspunsul hotărât și prompt dat în fața oamenilor arătau un spirit cu totul deosebit de acela al preoților și conducătorilor. Inima lui Isus s-a umplut de milă față de cărturarul cinstit, care îndrăznise să înfrunte încruntarea preoților și amenințările conducătorilor, pentru a rosti convingerile inimii lui. Isus a văzut că răspunsese cu pricepere și i-a zis: “Tu nu ești departe de Împărăția lui Dumnezeu”. HLL 608.1

Cărturarul era aproape de Împărăția lui Dumnezeu, în sensul că recunoștea că faptele neprihănirii sunt mai plăcute înaintea lui Dumnezeu decât arderile de tot și jertfele. Dar avea nevoie să recunoască, de asemenea, caracterul divin al lui Hristos și, prin credința în El, să primească putere pentru a face faptele neprihănirii. Serviciul ritual nu era de nici o valoare, dacă nu era legat de Hristos prin credință vie. Nici Legea Morală nu-și ajunge scopul, dacă nu este înțeleasă în legătura ei cu Mântuitorul. Hristos a arătat de repetate ori că Legea Tatălui Său conține ceva mai adânc decât porunci pline de autoritate. În lege este întrupat același principiu care este descoperit în Evanghelie. Legea scoate în evidență datoria omului și-i descoperă vinovăția. El trebuie să caute la Hristos atât iertarea, cât și puterea de a împlini ceea ce cere Legea. HLL 608.2

Fariseii se apropiaseră de Hristos când El a răspuns la întrebarea cărturarului. Acum, întorcându-Se către ei, le-a pus o întrebare: “Ce credeți voi despre Hristos? Al cui fiu este?” Întrebarea aceasta urmărea să-i determine să-și exprime convingerile cu privire la Mesia — să arate că Îl priveau doar ca pe un om sau ca pe Fiul lui Dumnezeu. Un cor de glasuri răspunse: “Fiul lui David!” Acesta era titlul pe care profeția îl dăduse lui Mesia. Când Isus și-a descoperit divinitatea prin minunile Sale puternice, când i-a vindecat pe bolnavi și i-a înviat pe morți, oamenii s-au întrebat unul pe altul: “Nu este acesta Fiul lui David?” Femeia siro-feniciană, orbul Bartimeu și mulți alții strigaseră la El după ajutor: “Ai milă de mine, Doamne, Fiul lui David.” (Matei 15, 22.) În timp ce intra călare în Ierusalim, El fusese proslăvit cu strigăte voioase: “Osana, Fiul lui David; binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului.” (Matei 21, 9.) Iar copilașii din templu repetaseră în ziua aceea strigătele pline de voie bună. Dar mulți dintre cei care-L numeau pe Isus Fiul lui David nu recunoșteau divinitatea Lui. Ei nu înțelegeau că Fiul lui David era și Fiul lui Dumnezeu. HLL 608.3

Ca răspuns la declarația că Hristos era Fiul lui David, Isus a zis: “Cum atunci David, fiind insuflat de Duhul [Duhul Inspirației de la Dumnezeu], Îl numește Domn, când zice: Domnul a zis Domnului Meu: ‘Șezi la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmașii Tăi sub picioarele Tale’? Deci dacă David Îl numește Domn, cum este El Fiul lui? Nimeni nu I-a putut răspunde un cuvânt. Și, din ziua aceea, n-a îndrăznit nimeni să-I mai pună întrebări.” HLL 609.1