Hristos Lumina Lumii

Capitolul 41 — Criza din Galilea

Capitol bazat pe textele din Ioan 6, 22-71.

Când le-a interzis oamenilor să-L proclame împărat, Isus știa că ajunsese la un punct hotărâtor din viața Sa. Mulțimea, care astăzi voia să-L înalțe pe tron, mâine avea să-I întoarcă spatele. Dezamăgiți de nesatisfacerea ambiției lor egoiste, ei urmau să schimbe iubirea în ură și laudele în blesteme. Dar, cu toate că știa lucrurile acestea, El n-a luat nici o măsură pentru a evita criza. De la început, El nu susținuse nici o nădejde a urmașilor Săi pentru răsplătiri pământești. Unuia, care venise cu dorința de a deveni ucenicul Său, El i-a zis: “Vulpile au vizuini și păsările cerului au cuiburi; dar Fiul omului n-are unde-și odihni capul.” (Matei 8, 20.) Dacă oamenii ar fi putut să aibă și lumea împreună cu Hristos, mulțimile I s-ar fi supus; dar El nu putea să primească o astfel de slujire. Dintre aceia care acum se aflau în jurul Lui, mulți erau atrași de nădejdea unei împărății pământești. Ei nu trebuiau să rămână înșelați în așteptările lor. Învățătura spirituală profundă din minunea cu pâinile nu fusese înțeleasă. Trebuia să fie acum explicată. Și această nouă descoperire să aducă după sine o încercare mai mare. HLL 383.1

Minunea cu pâinile ajunsese cunoscută prin toate părțile și a doua zi dimineața oamenii au alergat la Betsaida, să-L vadă pe Isus. Ei au venit în număr mare, pe uscat și pe apă. Cei care Îl lăsaseră noaptea trecută au venit iarăși, sperând să-L găsească încă acolo, deoarece nu se afla nici o corabie cu care să poată trece apa. Dar cercetarea lor a fost zadarnică și mulți au pornit spre Capernaum, căutându-L fără încetare. HLL 383.2

Între timp, El a ajuns la Ghenezaret, după o absență de o zi. Îndată ce s-a auzit că a debarcat, oamenii “au alergat prin toate împrejurimile și au început să aducă pe bolnavi în paturi, pretutindeni pe unde se auzea că era El.” (Marcu 6, 55.) HLL 384.1

După un timp, El S-a dus la sinagogă și acolo L-au găsit cei care veniseră de la Betsaida. Ei au aflat de la ucenici cum trecuse marea. Grozăvia furtunii și ceasurile îndelungate de luptă zadarnică împotriva vânturilor, apariția lui Hristos mergând pe apă, frica lor, cuvintele Lui liniștitoare, aventura lui Petru și urmările ei, precum și brusca încetare a furtunii și debarcarea, totul a fost povestit în amănunt mulțimii cuprinse de mirare. Totuși, nefiind mulțumiți cu aceasta, mulți s-au strâns în jurul lui Isus, întrebându-L: “Învățătorule, când ai venit aici?” Ei sperau să afle din gura Lui o descriere a minunii. HLL 384.2

Isus nu le-a satisfăcut curiozitatea. Cu tristețe le-a zis: “Mă căutați nu pentru că ați văzut semne, ci pentru că ați mâncat din pâinile acelea și v-ați săturat”. Ei nu-L căutau din cauză că Îl prețuiau în mod deosebit, ci, întrucât fuseseră hrăniți cu pâine, sperau să mai primească și alte bunuri trecătoare, dacă I s-ar fi alăturat. Mântuitorul le-a zis: “Lucrați nu pentru mâncarea pieritoare, ci pentru mâncarea care rămâne, pentru viața veșnică”. Nu căutați numai bunuri trecătoare. Nu căutați numai îndestularea pentru viața aceasta, ci gândiți-vă la hrana spirituală, și anume la înțelepciunea aceea care rămâne în viața veșnică. Aceasta o poate da numai Fiul lui Dumnezeu; “căci Tatăl, adică Însuși Dumnezeu, pe El L-a însemnat cu pecetea Lui”. HLL 384.3

Pentru o clipă, interesul ascultătorilor a fost trezit. Ei au exclamat: “Ce să facem ca să săvârșim lucrările lui Dumnezeu?” Ei făcuseră multe eforturi să îndeplinească obligații împovărătoare, pentru a se asigura că sunt plăcuți înaintea lui Dumnezeu, și erau gata să plece urechea la orice rânduială nouă, pentru a-și asigura un merit mai mare. Întrebarea lor voia să zică: Ce trebuie să facem pentru a merita cerul? Care este prețul ce ni se cere pentru a câștiga viața viitoare? HLL 385.1

“Isus le-a răspuns: ‘Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta: să credeți în Acela pe care L-a trimis El’.” Prețul cerului este Isus. Calea spre cer este credința în “Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii.” (Ioan 1, 29.) HLL 385.2

Dar oamenii au preferat să respingă aceste cuvinte ale adevărului divin. Isus săvârșise chiar lucrarea pe care profeția arăta că o va face Mesia, dar ei n-au văzut ceea ce așteptările lor egoiste zugrăviseră ca lucrare a Lui. Într-adevăr, Hristos hrănise o dată mulțimea cu pâine, dar, în zilele lui Moise, Israel fusese hrănit cu mană patruzeci de ani, iar de la Mesia se așteptau binecuvântări și mai mari. Inimile lor nemulțumite se frământau cu întrebarea: Pentru ce, dacă Isus era în stare să săvârșească atâtea minuni cum văzuseră ei, n-ar fi fost El în stare să dea sănătate, tărie și bogăție întregului Său popor, să-l elibereze și să-l înalțe în putere și onoare? Faptul că El pretindea că este trimisul lui Dumnezeu și totuși refuza să fie împăratul lui Israel era o taină pe care ei n-o înțelegeau. Refuzul Lui era greșit interpretat. Mulți au ajuns la concluzia că nu îndrăznea să-și susțină pretențiile, pentru că El Însuși Se îndoia de caracterul divin al misiunii Sale. În felul acesta, își deschideau inima pentru necredință și semințele pe care le semăna Satana și-au adus roadele: înțelegere greșită și necredință. HLL 385.3

Cu un aer disprețuitor, un rabin a întrebat: “Ce semn faci Tu, deci, ca să-l vedem și să credem în Tine? Ce lucrezi Tu? Părinții noștri au mâncat mană în pustie, după cum este scris: ‘Le-a dat să mănânce pâine din cer’”. HLL 385.4

Iudeii îl onorau pe Moise ca fiind cel care a dat mana, aducând laudă uneltei prin care fusese săvârșită minunea și trecând cu vederea pe Acela care era Autorul ei. Părinții lor murmuraseră împotriva lui Moise, puseseră la îndoială și negaseră misiunea lui dumnezeiască. Acum, în același spirit, copiii lor Îl lepădau pe Acela care le aducea solia lui Dumnezeu. “Isus le-a zis: ‘Adevărat, adevărat vă spun că Moise nu v-a dat pâinea din cer’.” Cel care dăduse mana Se afla între ei. Hristos Însuși era Acela care îi condusese pe evrei prin pustie și-i hrănise zilnic cu pâine cerească. Hrana aceasta era un simbol al adevăratei pâini din cer. Spiritul dătător de viață, pornind de la nemărginita plinătate a lui Dumnezeu, este adevărata mană. Isus a zis: “Pâinea lui Dumnezeu este aceea care se coboară din cer și dă lumii viața.” (Ioan 6, 33.) HLL 385.5

Socotind că Isus Se referea tot la hrana trecătoare, câțiva dintre ascultătorii Lui au exclamat: “Doamne, dă-ne totdeauna această pâine”. Atunci Isus a vorbit lămurit: “Eu sunt Pâinea vieții”. HLL 386.1

Ilustrația aceasta pe care o folosise Isus era cunoscută de iudei. Moise spusese prin inspirația Duhului Sfânt: “Omul nu trăiește numai cu pâine, ci cu orice lucru care iese din gura Domnului”. Iar proorocul a scris: “Când am primit cuvintele Tale, le-am înghițit; cuvintele Tale au fost bucuria și veselia inimii mele.” (Deuteronom 8, 3; Ieremia 15, 16.) Rabinii înșiși aveau obiceiul să spună că mâncau pâine; în înțeles spiritual, însemna studierea legii și practicarea faptelor bune; și se spunea adesea că, la venirea lui Mesia, tot Israelul avea să fie hrănit. Învățătura profeților lămurea lecția spirituală profundă din minunea cu pâinile. Isus căuta să facă înțeleasă această lecție pentru ascultătorii Săi în sinagogă. Dacă ei ar fi înțeles Scripturile, ar fi înțeles și cuvintele Lui, când zicea: “Eu sunt Pâinea vieții”. Numai cu o zi înainte, mulțimea, slăbită și obosită, fusese hrănită cu pâinea pe care El o dăduse. După cum primiseră din pâinea aceea putere și reînviorare fizică, tot așa puteau primi de la Hristos putere spirituală pentru viața veșnică. “Cine vine la Mine”, a zis El, “nu va flămânzi niciodată și cine nu crede în Mine nu va înseta niciodată”. Dar a adăugat: “Voi M-ați văzut și tot nu credeți”. HLL 386.2

Ei Îl văzuseră pe Hristos prin mărturia dată de Duhul Sfânt, prin descoperirea dată de Dumnezeu sufletului lor. Dovezile vii ale puterii Sale fuseseră în fața lor zi după zi, dar cereau alt semn. Dacă li s-ar fi dat, ei ar fi rămas tot așa de necredincioși ca mai înainte. Dacă nu erau convinși prin ceea ce văzuseră și auziseră, ar fi fost fără folos să li se arate minuni și mai mari. Necredința va găsi totdeauna o scuză pentru îndoială și va căuta argumente care să răstoarne chiar și dovada cea mai clară. HLL 386.3

Hristos a făcut un nou apel la aceste inimi împietrite. “Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară”. Toți cei care L-au primit în credință, a zis El, vor avea viață veșnică. Nici unul nu va fi pierdut. Nu e nevoie ca fariseii și saducheii să se tot certe cu privire la viața viitoare. Oamenii nu trebuie să-și mai plângă morții cu durere disperată. “Voia Tatălui Meu este ca oricine vede pe Fiul și crede în El, să aibă viață veșnică; și Eu îl voi învia în ziua de apoi.” HLL 386.4

Dar mai marii poporului erau ofensați și ziceau: “Oare nu este acesta Isus, fiul lui Iosif, pe al cărui tată și mamă îi cunoaștem? Cum dar zice El: ‘Eu M-am pogorât din cer’?” Ei căutau să dea naștere la prejudecăți, amintind în mod batjocoritor de originea umilă a lui Isus. Făceau aluzie cu dispreț la viața Lui de lucrător galilean și la familia Lui săracă și umilă. Pretențiile acestui tâmplar needucat, ziceau ei, nu meritau atenție. Iar pentru că nașterea Lui fusese neînțeleasă, căutau să strecoare ideea că ar exista îndoieli cu privire la legitimitatea ei, prezentând astfel împrejurările omenești ale nașterii Lui ca o pată asupra vieții Sale. HLL 387.1

Isus n-a căutat să explice taina nașterii Sale. El n-a dat nici un răspuns la întrebările privitoare la coborârea Sa din ceruri, după cum n-a răspuns nici la întrebările cu privire la traversarea lacului. El n-a atras atenția asupra minunilor care Îi caracterizau viața. De bunăvoie, S-a dezbrăcat pe Sine Însuși și a luat asupră-și chip de rob. Dar cuvintele și faptele Sale erau o descoperire a caracterului Său. Toți aceia a căror inimă era deschisă pentru lumina dumnezeiască puteau să recunoască în El pe singurul născut din Tatăl, “plin de har și de adevăr.” (Ioan 1, 14.) HLL 387.2

Prejudecata fariseilor era și mai profundă decât voiau să arate întrebările lor, ea își avea rădăcina în perversitatea inimii lor. Orice cuvânt spus de Isus și orice faptă a Sa produceau în ei împotrivire, deoarece spiritul cultivat de ei nu avea nimic comun cu El. HLL 387.3

“Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis; și Eu îl voi învia în ziua de apoi. În prooroci este scris: ‘Toți vor fi învățați de Dumnezeu’. Așa că oricine a ascultat pe Tatăl și a primit învățătura Lui, vine la Mine.” Nimeni nu va veni vreodată la Isus Hristos, dacă nu va răspunde atracției iubirii Tatălui. Dar Dumnezeu atrage la Sine toate inimile și numai cei care se împotrivesc acestei atracții vor refuza să vină la Hristos. HLL 387.4

În cuvintele: “Toți vor fi învățați de Dumnezeu”, Isus amintea profeția lui Isaia: “Toți fiii tăi vor fi ucenici ai Domnului și mare va fi propășirea fiilor tăi.” (Isaia 54, 13.) Iudeii aplicau aceste cuvinte la poporul lor. Se lăudau că Dumnezeu este Învățătorul lor. Dar Isus le-a arătat cât de zadarnică este această pretenție, deoarece El zice: “Oricine a ascultat pe Tatăl Meu și a primit învățătura Lui, vine la Mine”. Numai prin Hristos ei puteau să-L cunoască pe Tatăl. Natura omenească n-ar fi putut să suporte vederea slavei Sale. Cei care învățaseră de la Dumnezeu au ascultat de glasul Fiului Său și, în Isus din Nazaret, L-au recunoscut pe Acela care, prin natură și revelație, L-a descoperit oamenilor pe Tatăl. HLL 387.5

“Adevărat, adevărat vă spun că oricine crede în Mine, are viață veșnică.” Prin Ioan cel iubit, care a ascultat aceste cuvinte, Duhul Sfânt declară bisericilor: “Mărturisirea este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viață veșnică, și această viață este în Fiul Său. Cine are pe Fiul are viață.” (1 Ioan 5, 11.12.) Iar Isus a zis: “Eu îl voi învia în ziua de apoi”. Hristos S-a făcut una în trup cu noi, pentru ca noi să putem deveni una în duh cu El. În virtutea acestei uniri vom ieși noi afară din morminte, nu numai ca o manifestare a puterii lui Hristos, ci din cauză că, prin credință, viața Lui a devenit viața noastră. Aceia care Îl văd pe Hristos în adevăratul Lui caracter și-L primesc în inimă au viață veșnică. Hristos locuiește în noi prin Duhul; iar Duhul lui Dumnezeu, primit în inimă prin credință, este începutul vieții veșnice. HLL 388.1

Oamenii I-au amintit lui Hristos de mana pe care părinții lor au mâncat-o în pustie, ca și cum asigurarea acelei hrane ar fi fost o minune mai mare decât aceea săvârșită de Isus, dar El arătă cât de mic era darul acela în comparație cu binecuvântările pe care venise să le reverse. Mana putea să susțină numai viața aceasta pământească; ea nu putea să prevină moartea, nici să asigure nemurirea, dar pâinea vieții urma să hotărască sufletul pentru viața veșnică. Mântuitorul a zis: “Eu sunt Pâinea vieții. Părinții voștri au mâncat mană în pustie și au murit. Pâinea care se pogoară din cer este de așa fel, ca cineva să mănânce din ea și să nu moară. Eu sunt Pâinea vie, care S-a pogorât din cer. Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta, va trăi în veac”. La această figură de stil, Hristos a mai adăugat una. Numai murind putea El să dea viață oamenilor și în cuvintele ce urmează arată spre moartea Sa ca fiind mijlocul de salvare. El zice: “Pâinea pe care o voi da Eu, este trupul Meu, pe care îl voi da pentru viața lumii”. HLL 388.2

Iudeii se pregăteau să serbeze Paștele la Ierusalim, în amintirea nopții în care a fost eliberat Israel, când îngerul nimicitor a lovit casele Egiptului. În mielul pascal, Dumnezeu voia ca ei să-L vadă pe Mielul lui Dumnezeu și, prin acest simbol, să-L primească pe Acela care Se dăruia pentru viața lumii. Dar iudeii ajunseseră să dea simbolului toată importanța, în timp ce însemnătatea lui o treceau cu vederea. Ei nu puteau să deosebească trupul Domnului. Adevărul simbolizat prin serviciul pascal era prezentat acum în cuvintele lui Hristos. Dar era încă neînțeles. HLL 388.3

De astă dată, rabinii au exclamat cu mânie: “Cum poate omul acesta să ne dea trupul Lui să-l mâncăm?” Ei se făceau că înțeleg cuvintele lui Hristos în sens literal, ca și Nicodim, când a întrebat: “Cum se poate naște din nou un om bătrân?” (Ioan 3, 4.) Până la un anumit punct, ei înțeleseseră ce voia să zică Isus, dar nu voiau să recunoască pe față. Dând o greșită interpretare cuvintelor Lui, ei sperau să producă în oameni prejudecăți împotriva Lui. HLL 389.1

Hristos n-a îndulcit reprezentările Lui simbolice. El a repetat adevărul printr-un limbaj și mai puternic: “Adevărat, adevărat vă spun că, dacă nu mâncați trupul Fiului omului și dacă nu beți sângele Lui, n-aveți viață în voi înșivă. Cine mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică; și Eu îl voi învia în ziua de apoi. Căci trupul Meu este cu adevărat o hrană, și sângele Meu este cu adevărat o băutură. Cine mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu, rămâne în Mine, și Eu rămân în el”. HLL 389.2

A mânca trupul și a bea sângele lui Hristos înseamnă a-l primi ca Mântuitor personal, crezând că El ne iartă păcatele și că suntem făcuți desăvârșiți în El. Admirând iubirea Lui, stăruind asupra ei, sorbind-o, devenim părtași ai naturii Sale. Ceea ce e hrana pentru corp trebuie să fie Hristos pentru suflet. Hrana nu este de folos decât atunci când o mâncăm, când devine o parte din ființa noastră. La fel și Hristos n-are nici o valoare pentru noi, dacă nu-L recunoaștem ca Mântuitor personal. O cunoaștere a Lui din teorie nu ne este de nici un folos. Trebuie să ne hrănim cu El, să-L primim în inimă, astfel ca viața Lui să devină viața noastră. Iubirea Lui, harul Lui trebuie să fie asimilate. HLL 389.3

Dar nici ilustrațiile acestea nu pot să reprezinte pe deplin privilegiul legăturilor credinciosului cu Hristos. Isus a zis: “După cum Tatăl, care este viu, M-a trimis pe Mine și Eu trăiesc prin Tatăl, tot așa, cine Mă mănâncă pe Mine, va trăi și el prin Mine”. După cum Fiul lui Dumnezeu a trăit prin credința în Tatăl, tot astfel și noi trebuie să trăim prin credința în Hristos. Isus Se predase pe deplin voinței lui Dumnezeu, încât în viața Lui nu apărea decât Tatăl. Deși ispitit în toate ca și noi, El a stat în fața lumii nepătat de relele care Îl înconjurau. Și noi trebuie să biruim cum a biruit Hristos. HLL 389.4

Ești tu urmaș al lui Hristos? Atunci tot ce stă scris despre viața spirituală este scris pentru tine și poate fi realizat prin unirea persoanei tale cu Hristos. A adormit zelul tău? S-a răcit iubirea ta dintâi? Primește iarăși iubirea oferită de Hristos. Mănâncă trupul Lui, bea sângele Lui și vei ajunge una cu Tatăl și cu Fiul. HLL 389.5

Iudeii necredincioși n-au vrut să vadă nici un alt înțeles în cuvintele Mântuitorului, decât pe cel literal. Prin legea ceremonială, li se interzicea chiar numai să guste sânge și au făcut ca cele spuse de Hristos să apară ca un sacrilegiu și se certau între ei cu privire la acest lucru. Mulți, chiar dintre ucenicii Săi, ziceau: “Vorbirea aceasta este prea de tot, cine poate să o sufere?” HLL 390.1

Mântuitorul le-a zis: “Vorbirea aceasta este pentru voi o pricină de poticnire? Dar dacă ați vedea pe Fiul omului suindu-Se unde era mai înainte?... Duhul este acela care dă viață, carnea nu folosește la nimic; cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh și viață”. HLL 390.2

Viața lui Hristos, care dă viață lumii, este în Cuvântul Său. Prin Cuvântul Său, Hristos a vindecat bolile și a alungat demonii; prin Cuvântul Său, a liniștit marea și a înviat morții; iar oamenii mărturiseau că în Cuvântul Său era putere. El a rostit Cuvântul lui Dumnezeu așa cum a vorbit prin toți proorocii și prin învățătorii din Vechiul Testament. Întreaga Biblie este o manifestare a lui Hristos și Mântuitorul dorea să lege de Cuvânt credința urmașilor Săi. Atunci când prezența Sa vizibilă urma să se retragă, Cuvântul avea să fie izvorul puterii lor. Asemenea Domnului lor, ei trebuiau să trăiască “prin orice Cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.” (Matei 4, 4.) HLL 390.3

După cum viața fizică este susținută prin hrană, tot așa și viața spirituală este susținută prin Cuvântul lui Dumnezeu. Și orice om trebuie să primească viață din Cuvântul lui Dumnezeu. După cum trebuie să mâncăm noi înșine ca să fim hrăniți, tot astfel trebuie să primim și Cuvântul pentru noi înșine. Noi nu trebuie să-l primim numai prin mijlocirea altei minți. Trebuie să studiem Cuvântul lui Dumnezeu cu atenție, cerând de la Dumnezeu ajutorul Duhului Sfânt pentru ca să înțelegem Cuvântul Său. Trebuie să luăm un verset și să ne concentrăm mintea, ca să înțelegem gândul pe care Dumnezeu l-a pus acolo pentru noi. Trebuie să stăruim asupra acelui gând până când ni-l însușim și știm “ce zice Domnul”. HLL 390.4

Isus îmi adresează mie făgăduințele și avertizările Sale. Dumnezeu a iubit lumea atât de mult, încât a dat pe unicul Său Fiu, ca eu, crezând, să nu pier, ci să am viață veșnică. Experiențele arătate în Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să devină experiențele mele. Rugăciunea și făgăduința, învățătura și avertismentul sunt ale mele. “Am fost răstignit împreună cu Hristos, și trăiesc ... dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine. Și viața pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc prin credința în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și S-a dat pe Sine pentru mine.” (Galateni 2, 20.) Atunci când credința primește și asimilează astfel principiile adevărului, ele devin o parte a ființei, o parte care pune în mișcare viața. Cuvântul lui Dumnezeu primit în suflet modelează gândurile și determină dezvoltarea caracterului. HLL 390.5

Privind necontenit la Isus cu ochii credinței, vom fi întăriți. Dumnezeu va da cele mai scumpe descoperiri credincioșilor Săi care flămânzesc și însetează. Ei vor simți că Hristos e un Mântuitor personal. Hrănindu-se din Cuvântul Lui, ei constată că este duh și viață. Cuvântul distruge natura firească, pământească, și dă o nouă viață în Isus Hristos. Duhul Sfânt vine în suflet ca un Mângâietor. Prin lucrarea de transformare a harului Său, chipul lui Dumnezeu se reproduce la ucenici; ei devin o făptură nouă. Iubirea ia locul urii și inima este refăcută după modelul divin. Aceasta înseamnă a trăi “prin orice Cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu”. Aceasta înseamnă a mânca pâinea care se coboară din cer. HLL 391.1

Hristos a rostit un adevăr sfânt și veșnic cu privire la legătura dintre El și urmașii Săi. El cunoștea caracterul acelora care pretindeau că sunt ucenicii Lui și cuvintele Lui au pus la încercare credința lor. El a declarat că ei trebuiau să creadă și să lucreze după învățătura Lui. Toți aceia care Îl primeau urmau să se împărtășească de natura Lui și să se asemene cu caracterul Său. Aceasta ar fi urmat să însemne renunțarea la ambițiile cultivate de ei cu plăcere. Ar fi cerut o deplină predare de sine față de Isus. Erau chemați să se sacrifice, să fie blânzi și umili cu inima. Ei trebuiau să meargă pe calea îngustă pe care a umblat Omul calvarului, dacă voiau să aibă parte de darul vieții și de slava cerului. HLL 391.2

Încercarea era prea mare. Entuziasmul celor care căutaseră să-L ia cu forța și să-L facă împărat se răcea. Cuvântarea aceasta ținută în sinagogă, ziceau ei, le-a deschis ochii. Acum nu mai erau înșelați. Pentru mintea lor, cuvintele erau o mărturisire directă că nu era Mesia și că nimeni nu avea să câștige vreo răsplată pământească din legătura cu El. Ei salutaseră cu bucurie puterea Lui făcătoare de minuni, erau nerăbdători să fie eliberați de boală și suferință, dar nu voiau să aibă nici o legătură cu viața Lui de sacrificiu. Nu-i interesa împărăția spirituală tainică de care vorbea El. Cei nesinceri și egoiști, care Îl căutaseră, nu-L mai doreau. Dacă El nu voia să-și consacre puterea și influența pentru a-i elibera de sub romani, nici ei nu voiau să mai aibă de a face cu El. HLL 391.3

Isus le-a spus lămurit: “Sunt unii din voi, care nu cred”, adăugând: “Tocmai de aceea v-am spus că nimeni nu poate să vină la Mine dacă nu i-a fost dat de Tatăl Meu”. El dorea ca ei să înțeleagă că, dacă nu erau atrași către El, aceasta se datora faptului că inima lor nu era deschisă față de Duhul Sfânt. “Omul firesc nu primește lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; și nici nu le poate înțelege, pentru că trebuie judecate duhovnicește.” (1 Corinteni 2, 14.) Numai prin credință putem vedea slava lui Hristos. Această slavă este ascunsă până când se aprinde în suflet credința prin Duhul Sfânt. HLL 391.4

Pentru că au fost mustrați în public din cauza necredinței lor, acești ucenici s-au înstrăinat și mai mult de Hristos. Ei erau foarte nemulțumiți și, dorind să-L rănească pe Mântuitorul și să satisfacă răutatea fariseilor, I-au întors spatele și L-au părăsit cu dispreț. Ei făcuseră alegerea, luaseră forma fără spirit, coaja fără sâmbure. Niciodată mai târziu nu și-au mai schimbat hotărârea, deoarece nu mai mergeau cu Isus. HLL 392.1

“Acela Își are lopata în mână, Își va curăți cu desăvârșire aria, și Își va strânge grâul în grânar.” (Matei 3, 12.) Acesta era un timp de curățire. Cuvintele adevărului făceau ca neghina să fie despărțită de grâu. Pentru motivul că erau prea îngâmfați și încrezuți în propria dreptate pentru a primi mustrarea, prea iubitori de lume ca să accepte o viață de umilință, mulți s-au îndepărtat de Isus. Mulți fac și astăzi la fel. Oamenii sunt și astăzi încercați ca acei ucenici din sinagoga din Capernaum. Când adevărul pune stăpânire pe inimă, văd că viața nu le este în acord cu voia lui Dumnezeu. Văd nevoia unei totale schimbări, dar nu vor să primească o lucrare care cere lepădare de sine. Din cauza aceasta se mânie atunci când li se descoperă păcatele. Ei pleacă ofensați ca ucenicii care L-au părăsit pe Isus, spunând: “Vorbirea aceasta este prea de tot; cine poate s-o sufere?” HLL 392.2

Lauda și lingușelile ar fi plăcute urechilor lor, dar adevărul nu este bine primit; ei nu pot să-l asculte. Când oamenii vin cu grămada și mulțimile sunt hrănite și se aud strigăte de biruință, glasurile lor se ridică lăudând, dar când Spiritul cercetător al lui Dumnezeu le descoperă păcatul și îi îndeamnă să-l părăsească, întorc spatele adevărului și nu mai merg cu Isus. HLL 392.3

De îndată ce acești ucenici nemulțumiți s-au depărtat de Isus, au fost luați în stăpânire de un alt spirit. N-au mai văzut nimic atrăgător în Acela pe care odată Îl găsiseră atât de interesant. Au mers să caute pe vrăjmașii Lui, deoarece erau în armonie cu spiritul și lucrarea lor. Au interpretat greșit cuvintele Lui, au răstălmăcit declarațiile Lui și au combătut motivele Lui. Ei își susțineau purtarea, aducând orice lucru care putea să fie întors împotriva Lui; și o asemenea indignare a fost produsă de aceste relatări false, încât viața Lui era în primejdie. HLL 392.4

S-a răspândit repede vestea că, după propriile mărturisiri, Isus din Nazaret nu era Mesia. În felul acesta, curentul simpatiei poporului din Galilea era întors împotriva Lui, după cum se întâmplase în Iudea cu un an mai înainte. Vai de Israel! Ei Îl lepădau pe Mântuitorul lor pentru că doreau un cuceritor care să le dea putere lumească. Doreau hrana care piere, și nu pe aceea care rămâne în viața veșnică. HLL 393.1

Cu inima îndurerată, Isus i-a văzut pe aceia care fuseseră ucenici plecând de la El, care era Viața și Lumina oamenilor. Conștiența faptului că bunătatea Lui nu era apreciată, iubirea Lui nu era împărtășită, harul Lui era disprețuit, mântuirea Lui lepădată L-a umplut de o întristare ce nu se putea exprima. Lucrul acesta a făcut din El un om al durerii, obișnuit cu suferința. HLL 393.2

Fără a încerca să-i oprească pe aceia care Îl părăseau, Isus S-a întors către cei doisprezece și le-a zis: “Voi nu vreți să vă duceți?” HLL 393.3

Petru a răspuns: “Doamne, la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieții veșnice”, a adăugat el. “Și noi am crezut și am ajuns la cunoștința că Tu ești Hristosul, Sfântul lui Dumnezeu.” HLL 393.4

“La cine să ne ducem?” Învățătorii lui Israel erau robi ai formalismului. Fariseii și saducheii erau în lupte continue. A părăsi pe Isus însemna a ajunge între cei legați de ritualuri și ceremonii și între oameni ambițioși, care căutau propria slavă. Ucenicii aflaseră mai multă pace și bucurie de când Îl primiseră pe Hristos decât în toată viața lor de mai înainte. Cum puteau ei să meargă înapoi la aceia care batjocoriseră și persecutaseră pe Prietenul păcătoșilor? Multă vreme Îl așteptaseră ei pe Mesia; acum venise și nu puteau să plece din fața Lui, să meargă la aceia care voiau să-I ia viața și care îi persecutaseră pentru că deveniseră ucenici ai Săi. HLL 393.5

“La cine să ne ducem?” Nu puteau să plece de la învățătura lui Hristos, de la cuvintele Lui pline de iubire și de milă, ca să meargă în întunericul necredinței, în ticăloșia lumii. În timp ce Mântuitorul era părăsit de mulți dintre aceia care fuseseră martori la minunile Lui, Petru a exprimat credința ucenicilor: “Tu ești Hristosul”. Numai gândul că ar putea pierde această ancoră a sufletului lor îi umplea de groază și de durere. Fără Mântuitorul, era ca și cum ar fi fost lăsați în voia valurilor, pe o mare furtunoasă și întunecată. HLL 393.6

Multe dintre cuvintele și faptele lui Isus se arată pline de taină pentru mințile mărginite, dar fiecare cuvânt și fiecare faptă au scopul lor anume hotărât în lucrarea mântuirii noastre; fiecare a fost astfel plănuit, încât să aibă un rezultat bine precizat. Dacă noi am fi în stare să înțelegem planurile Sale, totul ar apărea ca important, complet și în armonie cu misiunea Sa. HLL 393.7

Deși nu putem să înțelegem acum lucrările și căile lui Dumnezeu, putem înțelege marea Lui iubire, care stă la baza tuturor procedeelor Sale cu oamenii. Cel care trăiește aproape de Isus va înțelege mult din taina evlaviei. El va recunoaște mila care mustră, care cercetează caracterul și scoate la lumină planurile inimii. HLL 394.1

Prezentând adevărul care avea să-i pună pe ucenici la probă și să-i facă pe mulți să-L părăsească, Isus știa care va fi urmarea cuvintelor Sale, dar El avea de îndeplinit un plan al îndurării. El a prevăzut că, în ceasul ispitei, fiecare dintre ucenicii Săi iubiți va fi greu încercat. Chinurile din Ghetsemani, trădarea și răstignirea Lui urmau să fie o încercare grea pentru ei. Dacă nu ar fi existat această încercare mai înainte, mulți care erau îndemnați doar de motive egoiste ar fi fost încă împreună cu El. Când Domnul lor a fost condamnat în sala de judecată, când oamenii care Îl proslăviseră ca împărat al lor fluierau după El și-L batjocoreau, când gloata batjocoritoare striga: “Răstignește-L”, când ambițiile lor pământești erau înșelate, acești egoiști, renunțând la legătura lor cu Isus, ar fi adus asupra ucenicilor o întristare amară și sfâșietoare de inimă, pe lângă durerea și dezamăgirea lor produse de năruirea celor mai dulci speranțe. În ceasul acela întunecat, pilda celor care s-au îndepărtat de la El ar fi fost urmată și de alții. Dar Isus a provocat această criză în timp ce era încă alături de ei și prezența Sa le putea întări credința urmașilor Săi sinceri. HLL 394.2

Milosul Mântuitor, care cunoștea foarte bine sfârșitul care-L aștepta, a netezit cu duioșie calea pentru ucenici, i-a pregătit pentru încercarea cea mare și i-a întărit pentru proba finală. HLL 394.3